Pocăința ca lucrare permanentă a omului

 Prima lucrare duhovnicească la care este chemat omul căzut, de către Hristos, este pocăința. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Acest îndemn dumnezeiesc este o invitaţie de pregătire adresată omului în vederea refacerii legăturii dintre el și Dumnezeu, legătură ruptă prin păcat. Legătura omului cu Dumnezeu se reface doar prin pocăință. Când omul conștientizează că a greșit și își asumă partea sa de vină, punând-o înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune spre împăcare cu El, atunci Dumnezeu îi și dă mărturie de împăcare cu el prin harul Duhului Sfânt. „Dacă în clipa în care simți că nu ești în rânduială – spune Sfântul Paisie Aghioritul - și spui cu smerenie: <>, Dumnezeu iartă, ajută și dă harul Său, iar dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui.” Iubirea lui Dumnezeu îl așteaptă pe om să reintre în comuniune cu El. Să ne gândim la un părinte, care, văzându-și fiul rănit, îl cheamă să-i trateze rana. Acesta este Dumnezeu, Părintele, Care cu milă și iubirie mângâie și vindecă toate rănile sufletului nostru.

Păcatul ne produce rana, iar noi suntem chemați să ne dorim și să mergem spre vindecare. Faptul că nu răspundem chemării părintești spre vindecare se datorează întâi de toate propriei voințe. Din diferite considerente rămânem de multe ori cu rana deschisă, iar aceasta, în loc să se vindece, se agravează. De multe ori, abordarea greșită a păcatului și a relației cu Dumnezeu ne face să nu avem curajul să-I zicem: „Iartă-mă!” Rușinea de a mărturisi păcatul săvârșit, îndreptățirea propriului păcat, („nu a fost vina mea”, „altcineva m-a ispitit”, „din cauza lui/a ei am păcătuit” ș.a.), conștientizarea slăbiciunii față de păcat și gândul repetării lui, ne fac să nu arătăm Doctorului rana sufletească. Deși este dureroasă din punct de vedere sufletesc, motivele mai sus-menționate ne fac să ducem cu noi o suferință din ce în ce mai apăsătoare.

Cel care se îndreptățește pe sine nu află odihnă, nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptățește pe sine, sinea lui îl îndreptățește? Sinea lui, conștiința lui nu-l îndreptățesc și nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conștiința. Înfricoșător! Cineva poate reuși ceea ce dorește, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingușire, dar nu va afla odihnă. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine. Prin îndreptățire omul orbește sufletește. 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.101-102)

Ca să înțelegem lucrarea pocăinței, care cere o dorire continuă a ei, este bine să conștientizăm faptul că iubirea lui Dumnezeu îndreptată spre noi nu suportă să ne știe în suferință. Ideea unui dumnezeu aspru, dornic de a-l pedepsi pe omul păcătos, este străină de duhul ortodox. Nu putem vorbi de o mai mare suferință ca aceea de a ne sustrage de sub harul lui Dumnezeu, îndreptându-ne atenția spre dorințele egoiste. Dumnezeu dorește comuniunea; reîntoarcerea omului păcătos, prin pocăință, spre comuniunea dumnezeiască produce mai mare bucurie în cer, „decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Prin pocăință Dumnezeu „reciclează” păcatul  pe care I-l punem înainte, curățindu-ne prin harul Duhului Sfânt. De aceea, atunci când mergem înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea noastră, ea trebuie să cuprindă în sine pocăința noastră, pentru ca noi să putem dobândi har în rugăciune.

Pocăința este diferită de lamentație, atât prin lucrarea ei, cât și prin efectul produs, deși amândouă au elemente comune. Atât pocăința, cât și lamentarea au ca lucrare comună recunoașterea propriei greșeli, părerea de rău, dorința de a nu mai greși. Diferența dintre cele două constă în faptul că lamentarea îl oprește aici pe om ca lucrare, iar pocăința îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu. Prin cultivarea pocăinței, sufletul știe că doar Dumnezeu poate să-l izbăvească de păcat, de aceea păcatul conștientizat și asumat este pus înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune: „Iartă-mă, Doamne, pentru că am păcătui cu...!” „Când omul are multă smerenie, își recunoaște greșeala - spune iarăși Sfântul Paisie - ... atunci Hristos se va purta cu îngăduință și-l va ierta. <>” 

Un simplu „iartă-mă!”, fără a menționa păcatul pentru care vreau să mă curățesc, nu aduce harul mult așteptat. Tendința noastră în raport cu păcatul este duplicitară. Pe de-o parte, îl dorim și alergăm după el, pe de altă parte, îl urâm, încât nici nu am vrea să știm că l-am făcut. Lucrarea duhovnicească presupune o tendință unitară. Dacă am dorit păcatul, îndulcindu-ne de el, să ni-l asumăm și să mergem cu el înaintea lui Dumnezeu spre a fi curățiți de El. Măsura iubirii dumnezeiești nu este asemănătoare cu cea a omului. Din punct de vedere omenesc, iertarea este limitată - „Iar ai greșit?! Până când crezi că te pot ierta? Nu te mai îndrepți niciodată?” Însă, din punct de vedere dumnezeiesc, iertarea este nemărginită - „Iar ai greșit?! Până când vrei să rămâi nevindecat?” „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei 11, 28)

Din punct de vedere ortodox, pocăința este o stare ce ține de prezent - „Mă pocăiesc pentru ce am făcut din trecut până acum”. Din punct de vedere neoprotestant, pocăința este la trecut - „M-am pocăit, duc o viață nouă în Hristos”. Vederea propriului păcat este dar dumnezeiesc. Păcatul întunecă vederea sufletească, iar harul o luminează și în lumina harului dumnezeiesc putem spune ca psalmistul David: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4). Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos. Citind rugăciunile Sfinților Părinți, vedem că în rugăciunea lor ei se vedeau foarte păcătoși; mai păcătoși decât ne vedem noi. Prin enumerarea păcatelor, pe care ei le mărturisesc în rugăciuni, Sfinții Părinți nu fac un demers pedagogic pentru noi, ca să ne regăsim în acele păcate, ci ei trăiau cu adevărat drama păcatului, pe care îl vedeau prezent în viața lor, firește, la un grad mult mai fin, în lumina harului. Cu cât aveau mai mult har, cu atât aveau mai multă lumină dumnezeiască în ei și, totodată, își vedeau cel mai fin păcat. Faptul că nu vedem propriul păcat nu înseamnă că nu am păcătuit, ci că lumina care este întru noi este întuneric.

Știm din citirea Vieților Sfinților, din învățătura și din scrierile lor, că nici unul dintre ei nu și-a străbătut calea fără vremelnice abateri, căderi sau înclinări către păcat. Toți, fără excepție, s-au mântuit prin pocăință. Astfel când se ivește în noi simțământul că suntem cu adevărat rod al întunericului iadului – iată doritul rezultat al științei duhovnicești. Și, precum știți, în rugăciunile Marelui Post este necontenita cerere ca Domnul să deschidă „ușile pocăinței”, această cale împărătească dintru întunerecul păcatului și al morții, către Dumnezeu Tatăl întru a Sa Împărăție, cea luminată de Soarele cel neapus.

... Paradoxală priveliște: pocăința – prin simțământul ei – este o durere, o dureroasă căință față de ce suntem și cum ne vădim a fi din zi în zi. Cu cât mai dureroasă devine ea, cu atât este mai lucrătoare în renașterea noastră întru „omul cel nou” și în întoarcerea lui la chipul desăvârșit al Dumnezeului ce ne-a zidit. Și cu toate că este un simțământ dureros, totuși, cumva curios, împlinește duhul pocăinței păcătosului și începem să iubim această stare a pocăinței.

Noi în toată vremea călătorim pe calea învinuirii de sine, și dacă se află în noi loc, atunci Dumnezeu Însuși Se pogoară în „pivnița” noastră, întunecată pivniță (nu zic „etaj”, ci „pivniță”), și ne ridică la Sine. Și când se pogoară în „pivnița noastră”, în chip străin, prezența Sa preface totul întru fericita Împărăție a Tatălui.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, volumul al doilea, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 83-84)

Lucrarea pocăinței este lucrarea duhovnicească ce ne împacă cu Dumnezeu și ne face părtași comuniunii cu El. Întrucât omul nu are statornicie în bine și în curăție, simte nevoia de a-I cere mereu lui Dumnezeu iertare, curățirea de păcate, împăcarea cu El și ne părăsirea harului. „Dacă greșesc și mă pocăiesc sunt iertat în aceeași clipă. Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.” Pocăința continuă îl angajează, totodată, într-un urcuș duhovnicesc menținându-l aproape de Dumnezeu. Omul nu trebuie să păcătuiască pentru a avea o pocăință continuă, gândind că, odată împăcat cu Dumnezeu, nu va mai cădea. Este nevoie de lumina harului dumnezeiesc ca să-i lumineze cele dinlăuntrul lui. 

Elementul cel mai important din lucrarea pocăinței este sinceritatea. Sufletul omului simte când se apropie de el un gând viclean sau unul sincer. În sinceritate el se simte liber, în timp ce viclenia îl îngreunează. În sufletul omului care-I cere lui Dumnezeu să-l ierte pentru un anumit păcat, trebuie să se nască dorința sinceră de a evita orice prilej de a se întâlni din nou cu păcatul. Iar dorința sufletească trebuie să-i fie îndreptată spre voință. Sinceritatea în pocăință îi dăruiește voinței elan și putere, în timp ce gândul viclean al sufletului omoară voința omului. Dumnezeu dă mult har sufletului sincer și smerit. Sufletului care a primit gândul viclean îi lasă libertatea pe care și-a cultivat-o. Cercetarea sufletească nu trebuie făcută într-un mod scolastic - ce este și ce nu este păcat sau de câte ori a fost făcut păcatul - căci sinceritatea sufletească mă va conduce la simțirea păcatului, dar și al iertării lui, prin pocăință. Dacă iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu sunt simțite prin harul dumnezeiesc înseamnă că trebuie schimbată abordarea pocăinței: din cea scolastică, rațională, în cea firească, simțită; iar această schimbare se face printr-o raportare corectă și printr-o abordare sinceră în relația noastră cu Dumnezeu.

Sinceritatea înmoaie inima, care apoi izvorăște lacrimi. Părinții Bisericii vorbesc despre o autentică pocăință, atunci când au în vedere rugăciunea însoțită de lacrimi, întrucât ele nu pot izvorî decât dintr-o inimă „frântă și smerită”. Omul are multe feluri de lacrimi, izvorâte din multe stări ale inimii. Un lucru însă este foarte clar, și anume: inima împietrită nu poate izvorî lacrimi. Chiar dacă am avea lacrimi de bucurie sau de întristare, de durere sau de invidie, de necaz sau de compătimire, toate acestea izvorăsc dintr-o inimă înmuiată și ele pot fi ușor îndreptate spre pocăință. Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, deoarece ea schimbă starea sufletească a omului. De aceea învățătura Sfinților Părinți spune că singurele lacrimi ferite de păcat sunt lacrimile de pocăință.

Câtă vreme se poate ajunge la înmuierea inimii, toate lacrimile sunt de dorit. Harul lui Dumnezeu, primit prin pocăință, dă sens stărilor sufletești izvorâtoare de lacrimi. Astfel, lacrimile de bucurie sunt transformate în lacrimi de pocăință spre slavoslovire „Slavă Ție, Doamne!”; lacrimile de întristare, de durere sau izvorâte din trăirea unui necaz devin, prin lucrarea pocăinței, lacrimi de mângâiere și de liniștire sufletească; lacrimile de compătimire sau din invidie pot fi îndreptate spre lacrimi de pocăință a unei rugăciuni curate. Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, ridicându-l pe om la comuniunea dumnezeiască, iar omul, în starea lui sufletească, simte mângâierea și atingerea lui Dumnezeu.

Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhnește și plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi își recunoaște greșeala ce a făcut-o și suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: „Nu-i nimic, copilașul meu nu te mâhni! Vom cumpăra alta”. Acela însă, văzând afecțiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. „Nu pot să nu mă mâhnesc. Iată, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o”. „Copilașul meu, nu-i nimic, era veche”, îi spune din nou tatăl. Dar acela iarăși se mâhnește. Și cu cât acela se mâhnește, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în brațe, îl sărută și îl mângâie. Așa și aici, cu cât omul suferă mai mult pentru păcătoșenia sa sau pentru nemulţumirea sa față de Dumnezeu și plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât Dumnezeu îl răsplătește cu veselia dumnezeiască și-l îndulcește lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are și nădejde și mângâiere.

Dar cel care dorește mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-și simtă greşeala sa, să se pocăiască și atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră și mi-a spus: „Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi!”. Și aceasta pentru că îl „scuturase de praf” cineva. Însă cel care îl scuturase avea dreptate. Când am auzit, m-am mirat! Să ceară mângâiere, cu toate că greșise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi fi smerit și ar fi spus: „Am greșit, Dumnezeul meu!”, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deși greșise, voia să-i spun: „Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greșeala ta. Nu ești numai tu vinovat, ci este de vină și acela”. Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăință. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.186-187)

Pocăința, ca lucrare a omului, trebuie să fie permanentă, deoarece și tendința omului spre păcat este permanentă. Când am căzut în păcat avem nevoie de pocăință, pentru a fi ridicați la comuniunea și iubirea dumnezeiască. Dacă nu am căzut în păcat, în ciuda ispitelor ce ne-au ademenit, avem nevoie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a îndrumat și ne-a întărit în slăbiciunea noastră, ferindu-ne de căderea în păcat. Atât nevoia de ridicare din păcat, cât și cea de mulțumire pentru necăderea în păcat sunt lucrări ale pocăinței și ne leagă de Dumnezeu. Pocăința reface legătura între om și Dumnezeu, legătură ce s-a stricat prin păcat, dar o și menține. Câtă vreme omul rămâne în pocăință, puține sunt șansele de a recidiva în păcat.