Lucrarea iubirii este lucrarea devenirii. Ca și chip al lui
Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine în comuniune. Chipul lui Dumnezeu în om este
„un chip al Treimii și el se arată în comuniunea umană”[1]. Omul nu poate trăi în singurătate, dar nici nu poate intra în
relaţia de comuniune cu Dumnezeu fără ca mai întâi să-L fi cunoscut.
Descoperirea lui Dumnezeu se lucrează prin aproapele. Dumnezeu Se lasă
cunoscut, pogorându-Se la puterea de pricepere a omului. Înţelegem lucrul
acesta prin textul de la Matei 25, 31-46, în care Dumnezeu, sub chipul
împăratului, Se identifică cu aproapele ce se află în nevoi, chipul cel mai
smerit al omului: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceştia fraţi ai Mei prea
mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Aproapele meu, prin nevoia lui sau a
mea, mă învaţă să comunic.
Omul se izola dacă ar fi fost zidit de la început fără nevoi,
într-o deplină perfecţiune. El nu mai simţea nevoia de a interacţiona cu cei
din jurul său. Tocmai aceste nevoi ale lui îl determină să intre în comuniune
cu semenii săi. Nevoia omului este punctul de plecare în vederea realizării
unei comuniuni. Ea nu trebuie identificată doar în plan material: nevoia de
mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de prezenţă ş.a., ea tinde spre sufletesc
pentru ca de acolo să poată identifica nevoia comuniunii cu Dumnezeu. În
grădina Raiului, Adam era într-o comuniune cu Dumnezeu, dar nu înţelegea deplin
această comuniune la care era chemat. Se simţea diferit, neregăsindu-se nici în
Dumnezeu, nici în lumea creată. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Lucrarea
omului la sinele său, spre asemănare cu Dumnezeu, este începută în lucrarea de
comuniune cu aproapele.
Iubirea are capacitatea
virtuală de a deveni subiect al iubirii divine şi, într-o măsură oarecare,
chiar tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar Iubirea
însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la
Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune
cu Dumnezeu[2].
Comuniunea nu este doar statul de vorbă cu două sau mai multe
persoane, ea este mult mai deplină. Ea cuprinde comunicarea verbală, dar şi pe
cea nonverbală. Este orientată spre acelaşi ţel, este interactivă, presupune
implicarea şi interacţiunea cu persoanele din jurul nostru. În ea se regăseşte
atenţia îndreptată spre nevoia celui de lângă mine. Comuniunea are la bază
libertatea. Nu se poate vorbi despre o comuniune forţată nici cu aproapele şi
nici cu Dumnezeu. Comuniunea obligată sau creată într-un cadru egoist nu este
iubire. „Comuniunea adevărată - spune părintele Stăniloae - se dezvoltă printr-o
atenţie îndreptată spre ceilalţi oameni şi spre lume ca operă a lui Dumnezeu,
asociată cu o frânare a pasiunilor ca porniri nesfârşite de finit, cu o
cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca
persoană, deci ca absolut adevărat.”[3]
Firescul omului este de a fi în comuniune.
Ideea singurătăţii îi aduce teamă, deoarece este străină de fiinţa sa. Izolarea
omului este un accident existenţial. În Eden, prin căderea în păcat, omul s-a
izolat de Dumnezeu. Mândria a fost dintru început păcatul care a rupt viaţa de
Viaţă. La început, Lucifer, „care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi
s-a lepădat de slujba sa prin neascultare, şi pe îngerii cei împreună cu dânsul
potrivnici, care s-au făcut diavoli”[4], s-a izolat de Dumnezeu, apoi Adam, tot prin neascultare; şi, în cele din
urmă, de multe ori, noi ne însingurăm şi ne îndepărtăm de Cel care ne-a dăruit
viaţa.
Îndată ce
Adam a păcătuit, a şi ieşit din comuniunea cu Dumnezeu. Prin această ieşire,
ochii lui au descoperit goliciunea din afara comuniunii şi teama, specifică
singurătăţii. Adam, care înainte de păcătuire era mereu în comuniune cu
Dumnezeu, acum, după săvârşirea păcatului, nu mai este de găsit. Prin strigătul
chemare, adresat de Dumnezeu „Adame, unde eşti?”[5], El îl învită din nou să participe la comuniunea cea desăvârșită.
În Atotştiinţa Sa, oare nu ştia Dumnezeu unde se ascunsese Adam? Prin acea
chemare El vine în întâmpinarea lui Adam. El nu doreşte să-l ştie izolat de
comuniunea cu Sine, în singurătate.
Repararea greșelii și reintrarea în relaţia de comuniune cu
Dumnezeu este posibilă doar prin pocăinţă. Dumnezeu îl reinvită pe om la
comuniunea Trinitară, însă nu fără lucrarea propriei voinţe, ci tot prin
aceeaşi voinţă cu care a ieşit din comuniune. Pocăinţa este uşa prin care
Dumnezeu îl invită pe om să pătrundă în această comuniune. Ca la spovedanie, îl
cheamă spre pocăință: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să
nu mănânci?” (Facere 3, 11) La fel o „spovedeşte” şi pe femeie: „Pentru ce ai
făcut aceasta?”. Faptul că omul nu a
intrat totuşi în comuniunea cu Dumnezeu se datorează răspunsului dat: „Femeia
pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” –
răspunde Adam (Facere 3, 12). Neasumarea greşelii este refuzul pocăinţei. Adam,
neasumându-şi păcatul, ajunge să Îl învinovăţească pe Dumnezeu, Care i-a
dăruit-o pe femeie, iar femeia pe şarpe. „Femeia pe care mi-ai dat-o TU, să fie
cu mine...”
Singurul care îşi asumă această greşeală este Dumnezeu pe
Golgota. Acest lanţ al învinovăţirii şi al neasumării a fost întrerupt de
Însuşi Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Care, pe Golgota, Și-a asumat toată
greşeala omului. El este Noul Adam, Care prin pocăinţa Lui, asumată prin
jertfă, a continuat dialogul din Eden, însă, de data aceasta pe Golgota, locul
suferinţei şi al izbăvirii omului prin jertfa Sa mântuitoare. „Da, Eu sunt
vinovat pentru că Eu ţi-am dat femeia prin care ai păcătuit, dar nu spre
păcătuire ai primit-o, ci spre ajutor”, este răspunsul lui Hristos către Adam,
însă nu este un răspuns plin de reproș, ci unul real și salvator, prin care Își
asumă și plata acelui păcat, prin răstignire.
Pocăinţa Fiului Omului, se face răspuns de
intrare în comuniunea omului cu Tatăl. Prin Întrupare, Hristos Şi-a asumat, în
locul omului, păcatul ce l-a condus pe om de la ieşirea din comuniunea cu
Tatăl. Pocăinţa refuzată de către Adam, în grădina Raiului, la răcoarea serii[6], este actualizată, tot în amurgul zilei, pe
la ceasul al nouălea, pe Golgota de către Hristos: „Eloi, Eloi, lama
sabahtani?”, care se tâlcuieşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit?” (Marcu 15, 34), iar confirmarea intrării în comuniune a omului cu
Dumnezeu o aflăm tot pe Golgota: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul
Meu” (Luca 23, 46). Strigătul de singurătate rostit pe cruce de către Hristos,
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, este ecoul omenirii, care
a fost ruptă de comuniunea cu Dumnezeu prin păcat. Hristos, prin jertfa Lui
pentru păcatul omului, îl împacă pe acesta cu Dumnezeu, iar prin cruce îşi
asumă şi efectul păcatului. Deşi a luat trup de om mărginit, Hristos nu a fost
despărţit de comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Căci nu se va putea în nici un
fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să poată fi cugetat Fiul fără de
Tatăl sau Duhul despărţit de Fiul, ci se admite în Aceştia o negrăită şi
neînţeleasă comunitate şi distincţie, nici deosebirea ipostasurilor netăind
comuniunea firii, nici comunitatea firii neconfundând particularităţile
semnelor.[7]
Datorită Jertfei lui Hristos, omul se poate împărtăşi din nou din
comuniunea Dumnezeiască, prin harul Duhului Sfânt, putând de acum înainte să-şi
continue drumul existenţial spre asemănarea cu Dumnezeu. Această posibilitate,
redată omului de către Dumnezeu, nu se înfăptuieşte fără participarea
nemijlocită a sa. Atunci când a fost creat, omul a fost creat în comuniunea
dumnezeiască, însă această comuniune nu era desăvârşită, deoarece el încă nu
luase parte deplin la alegerea ei. Prin faptul că a păzit o vreme porunca de a nu
mânca din pomul „cunoştinţei binelui şi răului”, el şi-a arătat dorinţa de a
rămâne în comuniune cu Dumnezeu. Tocmai acea încălcare a poruncii a avut ca
rezultat ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu.
Ca urmare a redobândirii acestei comuniuni, prin Hristos, omul
este liber în continuare, de a participa activ la comuniunea dumnezeiască, dar
prin porunca înnoită: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,
34). Atâta vreme cât omul rămâne în această poruncă, el rămâne om restaurat în
Hristos. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va
iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Cu fiecare ieşire din porunca dumnezeiască,
ieşim şi din comuniunea ei, iar odată cu aceasta, şi din raiul duhovnicesc.
Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită şi nu are nevoie de repetiţie; Hristos
nu Se răstigneşte pentru a doua oară, însă invitaţia Lui de a reintra în
comuniune cu El, este într-un prezent continuu, până ce omul alege să-i
răspundă prin pocăinţă. Din acel moment el intră în veşnicia lui Dumnezeu.
Pocăinţa omului devine astfel un prezent continuu, până ce acesta reuşeşte
deplin, prin harul Duhului Sfânt, să ia parte la comuniunea Treimică.
Colaborarea cu harul ajută pe
om cu atât mai mult să-şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul este
energia lui Hristos, prin Care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită.
Omul colaborând cu harul, se restabileşte în umanitatea sa adevărată, după asemănarea
lui Hristos. Sfântul Maxim zice, completând cuvintele de mai sus: „Şi dacă (Cuvântul) a
avut voinţa natural ca om, a voit cu siguranță acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sădit în fire,
când a înfiinţat-o prin creaţie”.[8]
În lucrarea duhovniceasc omul parcurge întreaga istorie a
omenirii. Primeşte,
într-un mod gratuit, harul lui Dumnezeu ca pe o pregustare din comuniunea cu El, care urmează
a se desăvârşi dacă omul alege să rămână în ea, prin păzirea poruncii. Porunca
nu este la imperativ, ci la condiţional optativ, conferindu-i astfel omului
libertatea alegerii. „Libertatea pe care ne-o dă Duhul merge mână în mână şi
creşte cu viaţa spirituală. El e Duhul libertăţii, pentru că e Duhul vieţii şi,
chemându-ne la libertate şi ajutându-ne să sporim în ea, ni se face pricină de
viaţă.”[9]
În comuniunea cu
Dumnezeu, prin împărtăşirea harului Duhului Sfânt, omul contemporan trăieşte ca
întâiul Adam în rai. Deşi cuprins în lumea aceasta materială, desfătarea
edenică este sufletească. Materia nu-l împiedică pe om să guste dulceaţa
raiului prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte fiecărui suflet, ca efect
al împărtăşirii din comuniune, atât cât îi este capacitatea de cuprindere și pe
măsura deschiderii spre El. „Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind
că totul e bine şi în rânduială sufletul lui. Dar când harul îl cercetează şi
locuieşte în el, atunci se descoperă cu totul altfel şi numai când harul îl
părăseşte din nou, îşi dă seama ce mare nenorocire este a trăi lipsit de har.”[10]
Nepriceperea şi „copilăria” cu care a tratat
Adam relaţia de comuniune cu Dumnezeu, prin Harul Său, se identifică în omul
contemporan, care, la rândul lui, pierzându-şi harul, iese din această
comuniune. Părintele Sofronie de la Essex ne vorbeşte de o retragere a harului,
însă nu din încercarea dumnezeiască, precum o ispitire, ci din libertatea
omului de a conlucra cu păcatul în locul harului.
Îl părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie
acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a mai simţi ca
mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e
nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele și toate
chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul
Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine
anevoios, neobţinându-se decât cu
preţul unor eforturi disproporţionate și care întrec puterile omeneşti.
Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut
peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita
Pronie a lui Dumnezeu.[11]
Momentul ieşirii omului din comuniunea
dumnezeiască este momentul ieşirii lui Adam din rai. Odată cu pierderea
comuniunii cu Dumnezeu, Adam a pierdut şi comuniunea cu natura, care altădată
îi era supusă. Iadul pe care Adam l-a pregustat câtă vreme a mai rămas pe
pământ şi pe care adesea îl gustă şi omul contemporan este iadul sufletesc. Tulburarea,
mânia, neliniştea, deznădejdea etc. Toate acestea arată că orientarea omului
este greşită. Sufletul reacţionează ca un senzor şi ne atenţionează de
schimbarea traiectoriei. De abia acum, când conștientizăm iadul interior, începe lucrarea duhovnicească, de reorientare spre comuniunea cu Dumnezeu, prin
pocăință. Fără înţelegerea a ceea ce ai pierdut, nu poţi începe căutarea.
Adam,
părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceaţa iubirii lui
Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului,
a fost izgonit din grădina Edenului şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se
tânguia cu geamăt mare şi suspinurile lui umpleau toată pustia, căci sufletul
lui era chinuit de un singur gând: „Am supărat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”.
Nu-i părea rău de Rai şi de frumuseţea lui, cât de a fi pierdut iubirea lui
Dumnezeu care, în fiecare clipă şi fără de saţiu, atrage sufletul spre El.
În acelaşi chip, tot sufletul care a
cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar care mai apoi a pierdut harul, trece
prin chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav şi încearcă o dureroasă părere de rău pentru faptul de a fi supărat
pe Domnul Cel Preaiubit.
Adam tânjea
pe pământ şi plângea cu amar. Pământul nu-i mai era drag şi suspina după Dumnezeu
strigând:
„Sufletul meu
tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut?
Când eram cu
El, sufletul meu era bucuros şi senin, și vrăjmaşul nu avea intrare la mine.
Dar acum
duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, tulburând şi chinuind sufletul meu
Omul poate pierde harul lui Dumnezeu foarte
repede, deoarece nu are statornicia îngerilor. În acest sens, pocăinţa, care îl
reintroduce pe om în comuniune cu Dumnezeu, trebuie să fie permanentă. Stările
omului alternează permanent între bine şi rău, între lumesc şi duhovnicesc,
între sine şi Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt îi aduce omului echilibrul. Doar în
har, omul poate desluşi binele de rău, alegând în cele din urmă binele; poate
împăca lumea în care trăieşte cu lucrarea duhovnicească pe care o are în
atenţie şi descoperă în sine planul lui Dumnezeu cu sine însuşi, comuniunea.
Pocăinţa devine pentru om uşă de intrare în comuniune cu Dumnezeu.
Ea „este al doilea har, spune sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă, din
credinţă şi frică... Ea este a doua renaştere”[13]. În pocăinţă, omul devine conştient de ceea ce este el cu
adevărat şi de ceea ce a fost atunci când harul lui Dumnezeu era în el. Nevoia
de a reveni la starea de dinainte de cădere îl motivează să caute orice indiciu
care l-ar putea conduce într-acolo, „Căci motorul căinţei este iubirea”.[14]
După cum afirmam mai sus, pocăinţa lui Adam a fost actualizată de
Hrisos prin jertfa Sa. Adam nu şi-a putut asuma greşeala. El L-a învinovăţit pe
Dumnezeu pentru greşeala sa: „Femeia pe care mi-ai dat-o (TU),... aceea
mi-a dat din pom şi am mâncat”. (Facere 3,12) Dumnezeu Îşi asumă El greşeala
primului om pocăindu-Se în locul lui, pentru întregul Adam. Modelul de pocăinţă
lăsat lumii de Hristos devine astfel, pentru fiecare om, cale spre aceeaşi
comuniune dumnezeiască, împreună cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Noi nu
avem un Adam vizibil, care să ne acuze, însă conştiinţa noastră este adamică.
Îl regăsim în noi pe Adam cel vechi, învinovăţind pe altul, sau pe Adam cel nou
(Hristos) asumându-Şi vina noastră, suferind El durerile morţii pentru noi.
Fiecare om
creat „după chipul” lui Dumnezeu este chemat să devină „chip” în Hristos. „Să
(re)dăm chipului (ceea ce este) după chipul (lui Dumnezeu), scrie Sf. Grigorie
Teologul. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop. Într-adevăr,
naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi Iconomia Lui în trup nu se epuizează în
răscumpărare, în eliberarea de urmările greşelii lui Adam. Domnul l-a izbăvit
pe om de aservirea lui păcatului, diavolului şi morţii, dar a realizat şi
lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu dăruindu-i existenţa
adevărată în Hristos şi înălţându-l la rangul de făptură nouă. Hristos
reprezintă mântuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de
consecinţele păcatului protopărinţilor, ci şi pozitiv, întregind existenţa lui
iconică dinainte de cădere. Relaţia Lui cu omul nu e numai tămăduitoare.
Mântuirea omului e ceva mult mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu
îndumnezeirea.[15]
De vreme ce Hristos S-a răstignit o dată
pentru totdeauna şi pentru tot omul[16], nici răstignirea noastră nu este lipsită de
comuniunea cu El. Noi nu vom simţi părăsirea lui Dumnezeu aşa cum a simţit-o
Hristos pe cruce prin integrarea în Sine a întregului Adam, ci vom simţi
comuniunea cu El. Tocmai prin această revelaţie, pocăinţa adevărată are în ea
împletirea durerii cu bucuria, a asumării cu pacea. În pocăinţă devin tâlharul
mântuit de pe cruce. Mă întâlnesc în chip tainic cu Hristos pe Golgota
păcatelor ridicată de mine. Nu există un alt punct de întâlnire a lui Dumnezeu
cu omul căzut decât pe Golgota. Aici este capătul păcatului început în Eden.
Totuşi, vorbim despre păcat şi după răstignirea lui Hristos, ca o formă voită a
omului de a alege să intre în comuniunea cu altceva decât cu Cineva. Pocăinţa
noastră este o trezire la realitate prin nevoia sufletească de comuniune reală,
iar nu virtuală, cu Dumnezeu.
Atât experienţa căderii din har, cât și experienţa dobândită prin lupta de reintrare în harul
Duhului Sfânt îl aşează pe om într-o dependență totală față de Dumnezeu.
Omul nu mai doreşte să fie lipsit de Dumnezeu, iar lucrarea pe care el o exercită în această „rămânere” lângă Dumnezeu este pocăinţa. Orice gând
potrivnic comuniunii sale cu Dumnezeu, el îl simte
ca pe o întinare, iar dorinţa de
curăţire îi reînnoieşte pocăinţa cea dintâi. „Lupta
sufletului împotriva vrăjmaşilor durează până la mormânt. Și dacă la războiul obişnuit este
ucis numai trupul, războiul nostru este mult mai
greu și mai primejdios, pentru că însuşi sufletul
poate pieri în el.”[17] Experienţa morţii pe care a avut-o omul,
prin lipsa harului, face să crească în el o dorinţă de a se preda pe sine întru
totul lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu nu este slăbiciune, ci o comuniune
deplină la care omul ajunge prin pocăinţă.
Nici această pocăinţă nu este desăvârşită.
Omul simte nevoia să integreze în sine întreaga lume cu păcatele ei şi să
trăiască pocăinţa lumii ca pe propria pocăinţă. În această stare de trăire a pocăinţei,
el redobândeşte starea de stăpân al lumii, responsabil de căderea ei. Starea
aceasta nu este pur omenească, ci este parte a comuniunii dumnezeieşti, pe care
Dumnezeu Tatăl, din iubirie pentru lume, a integrat-o în Sine prin Hristos Fiul
Său, menţinând-o în Sine permanent, prin împărtăşirea Sfântului Duh.
Omul care
poartă în el pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu în mod deplin, suferă pentru toţi,
ziua şi noaptea; inima lui e plină de milă pentru întreaga zidire a lui
Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se
împotrivesc Lui, şi care pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se
roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să
se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.[18]
Comuniunea omului cu semenii săi și în
special cu Dumnezeu, Care cuprinde prin iubirea Sa întregul cosmos, este
împărtășire de viață. Chiar dacă iubirea omului este îndreptată doar spre
semeni, făcând abstracție de Dumnezeu prin necredința sa, el poate gusta din
viață. Iubirea dă viață omului și se dezvoltă (pentru că ea nu este statică, ci
are o dinamică evolutivă), în cadrul comuniunii interpersonale. Cu toate
acestea, în relația de comuniune dintre oameni, iubirea omului rămâne
mărginită. Când în relația de comuniune a omului este invitat și Dumnezeu
(pentru că El nu forțează libertatea omului, ci așteaptă deschiderea lui),
iubirea omului tinde spre nemărginit. Astfel că, Dumnezeu zidindu-l pe om spre
veșnicie, i-a dat această posibilitate a împlinirii lui prin comuniune. Prin
comuniunea cu Dumnezeu, omul devine nemuritor, împărtăşindu-se din nemurirea
Lui; devine iubire împărtășindu-se din iubirea Lui, devine dumnezeu prin
comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune a omului cu Dumnezeu nu-i schimbă
firea sa omenească, el păstrându-şi caracteristicile sale personale, trăiește
antinomii dumnezeiești. Comuniunea este cadrul iubirii dumnezeiești în care
este invitat omul, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21).
[1] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 275
[2] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1992, p. 256
[3] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 274
[4] Expresie
din Moliftele Sfântului Vasile cel Mare
[5] Facere
3, 9
[6] Facere
3, 8
[7] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 200
[8] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti -1997, p. 210
[9] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 208
[10] Cuviosul
Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sf.
Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 91
[11] Arhimandritul
Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, ... p. 219
[12] Cuviosul
Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ... p. 206
[13] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ...p.104
[14] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p.107
[15]
Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, p. 80
[16] Romani
6,6-11
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu