Cateheză publicată și în: http://ziarullumina.ro/nadejdea-in-dumnezeu-lumina-vietii-80087.html
24 Martie 2013
Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară
pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creştinului în
Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă
putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează pentru
a-l despărţi de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de
toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de
acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ - ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Omul simte că trăieşte atunci când are o motivaţie. Motivaţia îi
dă putere sufletului să-şi împlinească dorinţa. Cu toate acestea,
sufletul omului este suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin
lucruri materiale şi mărginite. Sufletul omului se împlineşte doar
în relaţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu nu este doar această
motivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se împărtăşească din
voia lui Dumnezeu, luminându-l şi dându-i sens vieţii.
În cele ce urmează vom vorbi despre „nădejdea în Dumnezeu: lumină a vieţii“.
Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau
convingerea că ceea ce facem sau dorim se va realiza. Dacă ne raportăm
la persoane, nădejdea este încrederea în sprijinul pe care ni-l oferă
în anumite situaţii critice ale vieţii. Astfel, nădejdea este o
forţă interioară care ne dă tăria să înaintăm spre scopul suprem al
vieţii, Care este Hristos. În viaţa duhovnicească, unde constatăm
atâtea neputinţe omeneşti, nădejdea îndreptată spre Dumnezeu este
vitală. Sfântul Evanghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al
Mântuitorului prin care este subliniată necesitatea de a ne pune
nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).
Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, se
numesc virtuţi. Dacă pomul se cunoaşte după roadă (Matei 12, 33), tot
astfel, şi virtuţile se cunosc după lucrarea harului lui Dumnezeu.
Virtuţile sunt legate între ele, se cultivă şi se susţin unele pe
altele, deoarece provin din acelaşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poate
exista singură, ci doar împreună cu alte virtuţi. Sfântul Ioan
Scărarul vede o împletire între nădejde, credinţă şi dragoste,
împletire care strânge şi întăreşte legătura tuturor ostenelilor
duhovniceşti: „Credinţa poate să facă şi să zidească toate.
Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin
avându-l, nu va putea fi niciodată ruşinată. Dragostea nu cade şi nu
se opreşte în alergare aşa.“
Câtă lumină împărtăşeşte nădejdea în Dumnezeu putem înţelege
privind la Maica Domnului, cea care s-a împărtăşit deplin din toate
virtuţile. Începutul virtuţilor ei a fost sădit de părinţii săi,
Ioachim şi Ana, care, întristaţi fiind pentru nerodirea lor, au
nădăjduit la mila lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de Avraam şi Sarra
şi de ceilalţi care făcuseră experienţa unei astfel de întristări
pentru lipsa de copii. Însoţiţi de credinţă, nu au lăsat
rugăciunea până nu au primit certitudinea că le-a fost ascultată.
Lucrarea lor duhovnicească, plină de rugăciune şi nădejde, a
influenţat şi sufletul copilei lor, căci Maica Domnului este cea
prin care avea să lucreze virtutea.
Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre viaţa isihastă a Maicii
Domnului, viaţă începută din momentul închinării ei la templu.
Tradiţia Bisericii relatează momentul când Maica Domnului, adusă
fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afierisită
Domnului, a intrat în Sfânta Sfintelor, unde nu intra decât
Arhiereul, şi aceasta o singură dată pe an, cu pregătire specială.
Această retragere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor este
văzută de Sfântul Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea
isihastă este lucrarea de retragere a omului din lume pentru a
putea sta în linişte la rugăciune cu Dumnezeu. Rugăciunea Maicii
Domnului nu era rugăciunea isihaştilor din perioada creştină, care
practicau „rugăciunea lui Iisus“, ci era rugăciunea unei copile
curate şi dornice de comuniune cu Dumnezeu.
Tot tradiţia Bisericii ne spune că Maica Domnului se ruga, în
perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi
slujitoarea acelei femei care va naşte pe Mesia - cel mult profeţit
şi aşteptat în popor. Nădejdea Maicii Domnului a fost împlinită mai
mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi cea
care a născut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe
ea, cu smerenie, „roabă a Domnului“. Rugăciunea în isihie, precum şi
smerenia au luminat-o, cum nimeni dintre oameni nu a mai fost
luminat, căci Hristos i S-a arătat Maicii Domnului în iubirea Sa
dumnezeiască şi ea L-a văzut aşa „cum este“! (I Ioan 3, 2) Nu
L-a văzut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un învăţător
sau ca pe un prooroc cum Îl vedeau ceilalţi. În Iisus a văzut pe
Dumnezeu-omul. În toată viaţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul
său, ci ca la Dumnezeu. Deşi Evangheliştii o numesc „Maică a
Domnului“, ea se considera „roaba Domnului“. Este singura care L-a
cunoscut deplin pe Iisus ca Dumnezeu, iar nu prin ghicitură.
Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este
posibil omului) luminează şi întăresc sufletul spre nădejdea în
Dumnezeu. Pentru omul din lume, isihia este posibilă fragmentar doar
în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dumnezeu, prin izolarea de
gândurile cotidiene şi a patimilor.
Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice
atunci când ne vor cuprinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce
vom face în faţa ceasului morţii?
Cultivând nădejdea, vom zice că Dumnezeu a făcut pe om întreg, din
nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este nădejdea
însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin David, ne-a
încredinţat: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni“ (Psalm
54, 25); deprimării, care încearcă să ne închidă sufletul în
întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai este ieşire, îi vom
pune înainte cuvintele Domnului încredinţate Sfântului Siluan
Atonitul: „Numai cei mândri suferă de la demoni… Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!“; iar în pragul morţii vom striga către Dumnezeu: „Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii“ (Psalm 141, 5).
Dumnezeu a dat omului ştiinţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. „Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta“
- ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon (Pildele 3, 5). Iar pe cei ce se
încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi Solomon îi numeşte
„nebuni“. (Pilde 28, 26).
Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură
duhovnicească, meditaţie sau cugetarea la binefacerile lui
Dumnezeu. De asemenea, ea trebuie cultivată şi în împrejurările
concrete ale vieţii: să ne încurajăm unii pe alţii atunci când avem
un necaz, atunci când ne încearcă bolile sau atunci când ne simţim
părăsiţi. Cu cât viaţa omului este mai curată, mai în acord cu voia
lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură.
Totuşi, nici unul dintre noi, cei muritori, nu putem spune că avem
certitudinea absolută a mântuirii noastre, ci toţi trebuie să
mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Prin nădejde ne-am mântuit“ (Rom. 8. 24).
Îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească voinţa noastră spre voinţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ţie!“
