Împovărat și dezamăgit
de mulțimea problemelor, care-i îngrădesc libertatea, omul contemporan, ca și
omul secolului IV caută odihna și distracțiile. De fapt, ceea ce caută el, este
vindecarea sufletului său, pentru că simte că acolo este adevărata rană.
Întrucât, oamenii acestor vremuri, și îndeosebi copiii trec prin diferite
dezechilibre și carențe morale și educaționale, educația cunoaște o tot mai
mare importanță și necesitate, astăzi, când e nevoie mai mult ca oricând de
împletirea dintre cuvânt și faptă, este nevoie mai mult ca oricând de exemple
vii, responsabile și morale. Apelul la marii dascăli ai creștinătății este un
îndemn la simplitate, frumusețe spirituală și dăruire.
Din marea cetate a
Antiohiei, a acestui mare oraș ce încânta privirea prin peisajul natural în
care pădurile de chiparoși adăposteau și descopereau ca o licărire din loc în
loc, temple din marmură închinate zeilor păgâne, ni se descoperă o apariție
excepțională pentru vremea și mediul său, o personalitate care se deosebea prin
idealurile și viețuirea sa de atmosfera spirituală și morală ce domnea în
Antiohia în secolul IV.
Ioan Hrisostom
aparținea unei societăți și unei lumi de conflicte, de răsturnări de situații
și de oameni. Pe fundalul acestor răutăți, oamenii își continuă mersul lor
distrugător. Acesta alcătuiește însăși istoria acestei perioade, istorie în
care „oamenii cred și se roagă, se iubesc sau se urăsc cu pasiune, se
entuziasmează și se ticăloșesc, se ridică și cad, se prigonesc, se trădează, se
răzbună, etc.”[1]
În această atmosferă de
criză morală și de dezechilibru sufletesc își desfășoară Sf. Ioan Hrisostom minunata
sa operă de înnoire morală și spirituală, de luptă împotriva păgânismului, care
distrusese toate valorile morale.
El a făcut studii
strălucite în renumite școli ale vremii - Cezareea, Capadocia, Antiohia, Alexandria,
Atena, Constantinopol, fiind vrednică de admirat seriozitatea și gravitatea
purtării lui din timpul studiilor. El poate fi numit cu dreptate modelul
studentului dornic de cunoaștere, care a avut înțelepciunea de a îndepărta ceea
ce-i nefolositor de ceea ce-i folositor, într-un cuvânt, „de a cerne grâul de
neghină”; era modelul studentului sârguincios și serios, care manifesta respect
atât față de dascăli, cât și față de colegii lui. Și ce poate fi mai înălțător
pentru vârsta de care se-nvrednicea acest mare dascăl, decât acea îndemânare și
înțelepciune de a alege din științe, nu ceea ce este mai plăcut și încântă
auzul, ci ceea ce este mai folositor, mai înălțător, având în acest sens marea
mărturisire a Sf. Grigorie de Nazianz, care afirma că, instrucția pentru tineri
poate fi „un izvor de zidire sau un început de ruină”.[2]
În spatele marilor
oameni au stat modele de adevărate mame, care prin puterea exemplului și-au
îndrumat copiii spre o educație completă, în care valoarea adevărată nu o dă
inteligența, nici sociabilitatea, nici competența sau dezvoltarea personală, ci
desăvârșirea. Termenul de dezvoltare este unul limitat, cu ramificații și cu
terminații, pe când cel de desăvârșire este unul continuu, mereu orientat în
sus, spre Înalt.
Dacă cuvintele frumoase
te impulsionează, exemplul virtuos te atrage, de aceea primul mijloc de
educație este bunul exemplu al mamei, care a înțeles și și-a asumat faptul că,
jertfa înseamnă și durere și bucurie, a înțeles, de fapt că numai prin
osteneală și îndurarea și transformarea suferinței va birui. Înțelegând această
mare taină și, mai ales, nelipsindu-l pe copil de dragostea și de afecțiunea de
care are nevoie pentru a se dezvolta armonios și pentru a putea face față
tuturor problemelor ivite în viață, luând seama la întreaga lui viață, la
tovărășiile, la cuvintele, la comportamentul lui, înconjurându-l cu povețe și
cu îndemnuri folositoare și de suflet, mama, ca un grădinar minunat va
îndepărta ceea ce este nefolositor și va adăuga ceea ce este de trebuință. Așa
a fost Antuza, vrednica sa mamă, intenționată spre bine, în care virtuțile
dragostei, înțelegerii, milei creștine lucrau atât de armonios în sufletul ei
sensibil și plin de duioșie.
Sfântul Ioan a fost
atras, mai ales de frumusețile naturale, îmbinând armonios în cunoștințele sale
aspecte ale vieții cu cele ale frumosului natural. Ioan Hrisostom este admirat
nu numai pentru aleasa lui oratorie și pentru frumosul stil curgător, ci el
este admirat, mai ales, pentru faptul că trăia deplin ceea ce spunea, tocmai de
aceea el recomandă stăruitor tuturor retorilor să nu se lase înșelați de
orgoliul frumoaselor cuvântări, devenind doar mânuitori ai formei, ci să
pătrundă la esență, să pună cât mai mult accent pe fond, ba mai mult, să ajungă
să stingă armonia dintre fond și formă, această armonie desăvârșită, care nu
numai că le va fi de folos lor înșile, ci și ascultătorilor lor, prezentându-le
frumosul în toată splendoarea lui adâncă.
Ioan avea o mare
dragoste față de om, însă această dragoste a lui de om nu ținea seama de
clasele sociale și nu făcea discriminări între oameni. El iubea omul prin ceea
ce este el ca om, iar nu datorită unor calități sau realizări ale sale: „Fără
dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru
că nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte,
este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și
asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice
situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om,
indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau
păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai valoros decât
întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste
față de om.”[3]
Punând în centrul
preocupărilor sale omul, asupra căruia s-a aplecat cu atâta dragoste și
dăruire, Ioan Hrisostom era conștient și credea cu tărie în puterea de
îndreptare spre bine a acestuia, de perfecționare continuă. El însuși
mărturisea în cuvântările sale despre marea valoare pe care o are sufletul
omului, mai mare chiar decât întreaga lume. Ridicând condiția umană la această
valoare extraordinară, el îl cheamă pe om la misiune, la o responsabilitate
unică în această viață.
Ca o notă distinctă
pentru veacul său este de remarcat faptul că, el nu era un speculativ, ci era
unul care urmărea transformarea profundă a omului, orientarea lui deplină spre
un mod de viață cu totul nou. Tocmai datorită acestui aspect, omul hrisostomic
„nu e un om schematic, abstract, construit cu imaginația în cabinetul de lucru,
ci un om adevărat, văzut în zbuciumul și lupta vieții, zugrăvit pe toate
treptele existenței”, mărturisea Profesorul I. G. Coman.[4]
Centrat pe simplitate, naturalețe, viață, stilul și limba Sf. Ioan împrumută
aceste însușiri din însăși personalitatea sa, acordând în același timp atâta
armonie și atâta cântec scrierilor și cuvântărilor sale, prin îmbinarea
deosebit de atrăgătoare dintre fond și formă.
Pentru realizarea
acestei opere mărețe, de zidire morală și spirituală, care începe din interior
și se continuă în afară, este necesar ca, mai întâi, cel care a primit darul și
puterea de a-i învăța și de a-i orienta pe ceilalți, să lupte cu sine, pentru a
putea apoi lupta cu cei de lângă el, să fie el întâi modelul în această
minunată operă de sinergie între cuvânt și faptă. Ioan a înțeles aceste
adevăruri, iar prin exemplul vieții proprii, prin cultura lui înaltă, prin
darul oratoric s-a făcut părtaș la suferințele și frământările oamenilor
timpului său, înțelegându-le și având în continuare forța și puterea necesare
de a le arăta adevărata față a lucrurilor.
Prin viața și prin
măiestria cuvântărilor și a scrierilor sale, Sfântul Ioan Gură de Aur a
fost și rămâne de-a lungul timpului un
model.
Pătrunzând cu sfială,
și totodată, cu stângăcie în lumea acestui minunat om al cuvântului și al
faptei, gustând câte puțin, atât cât mi-a permis condiția de om, din
minunățiile acestui mare deschizător de drumuri, în continuarea reliefării
portretului său- atât de complet și de desăvârșit,- aș lăsa să vorbească cuvintele
mari ale unor oameni luminați și biografi de renume: „Având o inteligență
vioaie, un suflet înflăcărat și fraged, o sensibilitate vie, bun. Blând,
generos, manifestând față de săraci acea blândețe compătimitoare, care va
constitui izvorul elocinței sale, entuziasmându-se pentru ceea ce i se părea
lui că este drept și adevărat, însă fără amărăciune, fără mânie, incapabil de
prefăcătorie sau lașitate, având un caracter deschis ca și chipul său luminos,
cu o statornicie neîntâlnită la tineri, Ioan avea ceva hotărât, aproape marțial
în hotărârile lui, ceea ce-l amintea pe tatăl său”[5].
Un alt biograf scria- „Niciodată nu a rostit vreun cuvânt jignitor sau
nepoliticos. Înăbușea orice pornire de mânie justificată împotriva păcatelor și
răutăților, recunoscând că este o nebunie să osândești greșelile altora înainte
să ți le îndreptezi pe ale tale proprii. Cultiva tăcerea cu o abnegație de sine
vrednică de admirație, cunoscându-i-se darul vorbirii de care dispunea”[6].
Ioan, prin stilul
armonios și prin cuvântările sale, prin care și-a câștigat epitetul de „Gură de
Aur”, datorită adâncimii cuvintelor sale, a realizat, într-o frumoasă îmbinare
acea minunată operă de dăruire și de eleganță, dusă până la sacrificiu,
cunoscut fiind faptul că, fiecare pagină din opera oratorică și pedagogică a
Sfântului Ioan Hrisostom cuprinde o continuă „ invitație la iubire”.
[1]
Prof. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului
Ioan Gură de Aur, rev. Ortodoxia, 1957, nr. 4, p.532.
[2]
Episcop vicar Adrian Botoșăneanul, Aspecte
ale vieții sociale oglindite în opera Sfântului Vasile, Revista S.M.M. 1979, nr 1-2, p. 140.
[3]
Pr. Prof. Dumitru Călugăru, Actualitatea
ideilor pedagogice în unele din lucrările Sf. Trei Ierarhi, revista M.A.
1974, nr 1-3, p.415.
[4]
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea
Sfântului Ioan Gură de Aur, rev. S.T. 1955, nr. 7-8, p. 354.
[5]
Arhidiac. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și
neîntrecute modele de virtute creștină, rev. M. B., 1972, nr. 1-2, p.31
[6]
Ibidem, p. 32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu