Asceza

în viziunea Sf. Paisie de la Neamţ

Un material de Cristian Antonescu

Niciodată în istoria monahismului nimeni nu a susţinut că desăvârşirea ar putea fi atinsă fără nevoinţă trupească. Dimpotrivă, fiind cea mai importantă armă pe care o au începătorii în lupta cu patimile şi, implicit, cu diavolul, nevoinţa trupească a avut întotdeauna un loc central în viaţa monahilor, dar şi a mirenilor[1].

De asemenea, ştim că părinţii din Pateric au iubit asceza şi au ridicat-o pe culmi aproape de neimaginat pentru noi, cei de azi. Bineînţeles, ei nu au iubit asceza pentru ea în sine, ci pentru că ştiau că aceasta îi poate duce aproape de Dumnezeu.

O istorioară care vorbeşte despre dragostea de asceză a Sf. Macarie Alexandrinul, sau Orăşeanul, cum apare el în Pateric, ne va edifica deplin în ceea ce priveşte atracţia monahilor adevăraţi spre asceză:

«Nevoinţa lui era aceasta: dacă auzea ceva folositor vreodată, acea ducea la desăvârşire [...]. Auzind el că tabenisioţii duc o vieţuire înaltă, schimbându-şi hainele şi luând chipul unui lucrător din lume, s-a suit vreme de cincisprezece zile în Tebaida, trecând prin pustie. Şi venind în mânăstirea tabenisioţilor, l-a căutat pe arhimandritul lor, numit Pahomie, bărbat foarte încercat şi având harisma proorociei, dar i-au rămas ascunse cele privitoare la Macarie. Venind acesta la el, i-a zis: „Te rog, primeşte-mă în mânăstirea ta, ca să mă fac monah”. Îi zise lui Pahomie: „Ai ajuns la bătrâneţe şi nu te mai poţi nevoi. Fraţii de aici sunt nevoitori şi nu poţi purta ostenelile lor. Şi te vei sminti, şi vei pleca vorbindu-i de rău”. Şi nu l-a primit nici în prima zi, nici în a doua, până în ziua a şaptea. După ce s-a întărit stăruind în post, i-a spus pe urmă: „Primeşte-mă, avva, şi de nu voi posti şi nu voi lucra ca ei, porunceşte să fiu dat afară”. Pahomie i-a convins atunci pe fraţi să-l primească. Iar obştea unei singure mânăstiri este de o mie patru sute de bărbaţi până astăzi. Deci a intrat în ea. Iar trecând puţină vreme, a venit Postul mare şi a văzut pe fiecare nevoindu-se într-un fel sau altul. Unul mânca numai seara, altul, la două seri, altul, la cinci seri. Unul stătea în picioare toată noaptea, iar ziua se aşeza. După scufundarea multor smicele de finic în apă, Macarie a şezut într-un colţ; şi până nu s-au împlinit cele patruzeci de zile şi nu au venit Paştile, nu s-a atins nici de pâine, nici de apă, n-a încovoiat genunchiul, nu s-a întins pe pământ. Nu a luat nimic, afară de puţine foi de varză, şi acestea duminica, spre a lăsa părerea că mănâncă»[2].

Fără a exagera cu nimic, putem afirma că astfel de nevoinţe duhovniceşti şi le-a fixat ca ţintă şi Sfântul Paisie în viaţa sa, pentru că întreaga sa viaţă a fost o luptă neîncetată pentru atingerea despătimirii şi a desăvârşirii.

Importanţa ascezei

Cel care ia contact pentru prima dată cu viaţa Sfântului Paisie nu poate să nu fie impresionat de nevoinţele sale care pentru omul din zilele noastre par aproape neverosimile[3]. În primul rând ne aducem aminte chiar de anii copilăriei sale, când, în loc să se joace cu copiii de vârsta sa, Sfântul Paisie prefera să stea închis în casă şi să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Mai apoi, trebuie să ne amintim de eforturile pe care le-a făcut Sfântul Paisie în căutările sale pentru viaţa monahală. De asemenea, trebuie remarcate nevoinţele pe care le făcea ca tânăr monah, atunci când vieţuia în mânăstirile ucrainiene.

Asceza pe care a întreprins-o ca monah este deja una de un nivel foarte înalt, care probabil că pe cititorul un pic mai sceptic îl poate face să zâmbească puţin ironic, dar asta nu înseamnă că nevoinţele Sfântului Paisie nu au fost întru-totul cele pe care le aflăm de la cei care l-au cunoscut. Dimpotrivă, există chiar posibilitatea ca noi să nu fim în stare să le înţelegem la adevărata lor importanţă şi înălţime. Pe tot parcursul vieţii sale şi în multe dintre scrierile sale, Sfântul Paisie subliniază importanţa ascezei. El le spunea adeseori ucenicilor săi: «Să piară ale noastre toate, şi trupul nostru, fără numai să se păzească de noi poruncile lui Dumnezeu, şi pentru dânsele şi sufletele noastre»[4].

Mitrofan ne spune despre Sfântul Paisie că nu se întrista nicodată şi nu se mâhnea atunci când i se vestea o mare nenorocire, dar că era «ca focul» împotriva celor care nu păzeau poruncile lui Dumnezeu, în acelaşi timp întristându-se pentru căderea lor[5].

În orice lucru care se săvârşea în mânăstire, Sfântul Paisie cerceta să afle dacă este în concordanţă cu poruncile lui Dumnezeu, iar dacă afla că acestea sunt călcate pentru împlinirea lucrului respectiv, poruncea ca el să nu se mai săvârşească, oricât de folositor ar fi fost pe oricare alt plan[6].

De asemenea, Sfântul Paisie nu i-a învăţat pe ucenicii săi despre importanţa ascezei numai prin vorbe, ci mai ales prin exemplul personal. Tot Mitrofan ne spune că toate nopţile Sfântului au fost numai privegheri[7], în sensul că folosea timpul nopţii în rugăciune şi în nevoinţa traducerilor din Sfinţii Părinţi. Ştim de asemenea că munca de traducere era pentru Sfântul Paisie o asceză care îi încorda puterile la maxim, atât prin faptul că actul de traducere în sine este unul deosebit de anevoios, cât şi prin aceea că toată partea dreaptă a lui era acoperită de răni[8].

Strădaniile Sfântului Paisie de a fi un model pentru ucenicii săi nu au rămas fără ecou, ci dimpotrivă, ele au avut un mare efect. Spre exemplu, Aşezământul de la Dragomirna prevedea obligativitatea participării la slujbele bisericeşti pentru toţi monahii, inclusiv pentru stareţ. De la slujbă nu se putea lipsi decât în caz de boală sau de binecuvântare pentru o ascultare ce nu suprta amânare. Cel care ar fi lipsit pentru un alt motiv decât pentru acestea două era mustrat de stareţ şi primea canon să facă metanii fraţilor la trapeză sau nu primea mâncare în acea zi:

«Pravila sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului – Vecernia, Pavecerniţa, Polunoşniţa, Utrenia, Ceasurile şi Dumnezeiasca Liturghie, aşijderea privegherile de toată noaptea cu citiri la toate sărbătorile împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, şi la cele ale Sfinţilor celor mari, iar la sărbătorile mai mici, polieleu şi slavoslovie, iarăşi cu citiri, şi toată cealaltă rânduială şi urmare bisericească cu datorie este în această mânăstire a noastră să se săvârşească întru totul neclintit şi fără lăsare, fără de orice grăbire, la vremea sa, după tipicul sobornicesc, precum ne-am deprins în Sfântul Munte al Athosului. Egumenul şi toţi fraţii sunt datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă bisericească, fiecare după rânduiala sa, în mantii, şi în rase şi în camilafce, şi niciodată să nu rămână cineva în afară de la aceasta fără de vreo binecuvântată pricină, precum boala sau ascultarea cea de nevoie. Dacă însă careva dintre fraţi nu s-ar fi aflat la pravila bisericească, egumenul este dator să facă pentru aceasta întrebare în trapeză, înaintea tuturor fraţilor. Şi dacă nu va arăta pricină binecuvântată, egumenul este dator, împreună cu obişnuita sa duhovnicească dojenire de cuvinte, să-i dea acelui frate cuvenitul canon cu mătănii înaintea a toată trapeza sau cu nemâncarea în ziua aceea»[9].

Ucenicii Sfântului Paisie îl ascultau şi îl urmau cu toată dragostea şi cu încredere deplină pentru că vedeau că el este cel dintâi care face ceea ce le spune şi lor să facă. Ei chiar îl considerau mucenic datorită nevoinţelor sale prin care reuşea să ţină în bună rânduială un sobor atât de mare şi format din oameni de diverse naţionalităţi[10].

 

Modul în care se face asceza

Ca un om care ştia din propria experienţă că Împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă uşor, ci cu străduinţe multe şi dureroase, Sfântul Paisie le spunea ucenicilor săi:

«Iar darul lui Dumnezeu nu vine mâncând şi bând noi şi dormind şi glumind, şi răspândindu-ne, şi cele deşarte poftind, de nu ne vom nevoi cu toată puterea, osârdia şi dragostea, cu frica lui Dumnezeu şi cu durere în inimă, păzind toate poruncile lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi».

Avem aşadar la Sfântul Paisie două coordonate ale ascezei: A. asceza trupească (regăsită în cuvintele: «iar darul lui Dumnezeu nu vine mâncând şi bând noi şi dormind [...] de nu ne vom nevoi cu toată puterea, osârdia şi dragostea, cu frica lui Dumnezeu şi cu durere în inimă, păzind toate poruncile lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi») şi B. asceza duhovnicească (redată în continuarea frazei de mai sus: «şi glumind, şi răspândindu-ne, şi cele deşarte poftind»).

A. Asceza trupească

În ceea ce priveşte regimul alimentar, Sfântul Paisie arată în Aşezământul de la Dragomirna că toţi fraţii trebuie să mănânce la trapeză, inclusiv stareţul, în afară de faptul în care un frate ar fi foarte bolnav sau foarte bătrân:

«Şi nici într-un chip să nu fie liberi să mănânce prin chilii niciodată, nici egumenul, nici fraţii, afară de boală sau de cea mai de pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se împărtăşească, iar dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca hrana cea de obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi după socoteala egumenului, hrana care-l foloseşte, după desăvârşita nevoie, însă şi pe aceea dator este s-o primească cu toţi fraţii la trapeză, dar nu în chilie»[11].

În această rânduială nu trebuie văzută vreo atitudine aberantă sau nepotrivită, ci doar strădania ca toate lucrurile care se săvârşesc într-o obşte monahală să ducă la desăvârşirea dragostei dintre membrii comunităţii. Astfel, într-o comunitate în care cei care o alcătuiesc s-au strâns laolaltă din dorinţa de a se mântui împreună, este firesc ca toate activităţile, în afara celor cu un caracter de intimitate, să se desfăşoare în cadrul comunităţii.

Accentul pus de Sfântul Paisie pe necesitatea ca toţi fraţii să mănânce împreună la trapeză se datorează în primul rând grijii de a nu crea un statut favorizator pentru nimeni. O situaţie în care un membru al comunităţii ar fi favorizat ar crea o stare de nemulţumire din partea celorlalţi, dar şi un precedent de care fiecare membru al comunităţii ar căuta, mai devreme sau mai târziu, să se prevaleze. Ca o dovadă că această prevedere tipiconală nu este o absurditate stă menţionarea cazurilor deosebite în care unii monahi ar avea nevoie de un regim alimentar diferit de cel comun. În astfel de situaţii, pentru îngrijirea sănătăţii celui suferind, este permisă oferirea alimentelor necesare, iar pentru a nu lăsa loc la interpretări care ar putea cândva şubrezi coeziunea comunităţii se păstrează obligativitatea de a mânca la trapeză, bineînţeles, dacă acest lucru este posbil.

La masă trebuiau păstrate cu maximă scrupulozitate prevederile tipicului în ceea ce priveşte regimul mâncărilor de dulce sau de post. Este limpede că această prevedere nu se referă la alimentele de dulce, întrucât nici nu s-ar pune problema să se mănânce brânză într-o zi de post, ci la untdelemn şi vin. Astfel, Sfântul Paisie doreşte ca şi în acest aspect să nu se îndepărteze de Tradiţia Bisericii statornicită prin Sfinţii Părinţi:

«În trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să se adune în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisa hrană şi băutură de obşte, cuviincioasă făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui Dumnezeu, foarte grijuliu păzindu-se tipicul cel de obşte al Sfintei Biserici pentru dezlegare şi nedezlegare»[12].

De asemenea, posturile trebuiau păzite cu străşnicie în obştea paisiană, după cum arată punctul al şaselea al Aşezământului de la Secu. Din nou, trebuie să facem menţiunea că probabil această învăţătură era o atenţionare pentru începători, care poate ar fi fost tentaţi să încalce în vreun fel regimul impus de post, pentru că nu putem considera că aceste cuvinte ar fi fost adresate bucătarului sau altor monahi cu experienţă:

«Pentru sfintele posturi şi pentru pravila bisericii, adică să păzească nemişcat toate sfintele posturi cele hotărâte şi aşezate de Sfinţii Apostoli, de sfânta şi soborniceasca Biserică peste tot anul»[13].

Pentru a ilustra aşa cum se cuvine importanţa pe care Sfântul Paisie o acordă postului, redăm următorul episod din viaţa lui:

«Un părinte eclesiarh, au mers la stareţul întru o zi de post, şi au cerut voe, şi blagoslovenie, ca să bea vin, zicând: că este foarte ostenit şi slab. Iară părintele nostru i au zis să nu bea, dar el tare mult îl supăra, zicând că este foarte ostenit, şi să i se dea voie să bea. Deci văzând stareţul atâta supărare a lui, i au zis să bea. Şi când au sosit vremea ca să mănânce stareţul, au mers părintele Martirie ucenicul lui, şi au cerut blagoslovenie ca să pue în masă bucate: Iară stareţul i au zis: încă nu-i vremea de mâncat. Ucenicul au răspuns zicând: cum să nu fie vremea? Că părinţii de mult au eşit de la trapeză. Iară stareţul i au zis: mai aşteaptă frate, nu pune să mănânc măcar un ceas, şi trecând un ceas, iarăşi l au întrebat ca să pue în masă: dar stareţul i au zis: ba să nu pui frate, că nu mi se cade să mănâncu astăzi, pentru că am călcat poruncile dumnezeieştilor Părinţi de am slobozit pe fratele să bea vin astăzi: şi aşa nu au mâncat întru acea zi nimic»[14].

Cuvintele de mai sus ne relevă două aspecte fundamentale ale personalităţii Sfântului Paisie: seriozitatea şi profunzimea cu care îşi asuma împlinirea rânduielilor biserceşti, alături de marea sa îngăduinţă şi înţelegere faţă de neputinţele fiilor săi duhovniceşti. Deşi el nu ar fi călcat sub niciun motiv rânduielile Bisericii, dragostea şi vederea corectă a lucrurilor îl făceau să nu fie la fel de aspru şi cu cei care erau sub povăţuirea sa. Vedem mai departe că deşi dragostea a fost cea care l-a făcut pe Sfântul Paisie să dea binecuvântare unui ucenic să bea vin în zi de post, adică să calce rânduiala bisericească, râvna pentru împlinirea rânduielii Bisericii l-a determinat să îşi ia un canon aspru pentru dezlegarea pe care o dăduse, deşi nu el era cel care călcase postul.

În ceea ce priveşte programul de somn nu avem o informaţie exactă în ceea ce priveşte obştea paisiană, dar putem să ne facem o imagine destul de clară despre acest aspect urmărind programul de azi al marilor mânăstiri athonite, program despre care ştim că îl respecta şi Sfântul Paisie, adaptat, bineînţeles la condiţiile şi realităţile din Moldova[15]. Făcând astfel un calcul aproximativ rezultă că monahilor paisieni le-ar fi rămas cel mult un total de cinci ore de somn pe noapte. De asemenea, ştim că în obştea Sfântului Paisie erau mulţi monahi care îşi luau de bunăvoie un jug foarte greu de purtat, acela al luptei foarte asidue cu somnul.

B. Asceza duhovnicească

Sfântul Paisie atrage atenţia în legătură cu o atitudine prea relaxată, în care monahii şi-ar permite să apeleze la mijloace de relaxare folosite în spaţiul laic, arătând foarte clar că din cauza glumelor se depărtează harul de la om: «Păziţi-vă şi de îndrăzneală, de glume şi de râs, care depărtează darul lui Dumnezeu din om»[16].

De asemenea, împrăştierea gândurilor constituie un mare pericol pentru cel ce se nevoieşte. Sfântul Paisie spune că cel care vrea să se ferească de acest mare rău nu trebuie să stea fără lucrare în chilie[17], ci să se îndeletnicească cu orice lucrare duhovnicească: să copieze sau să citească din cărţile Sfinţilor Părinţi, să facă rucodelie sau să mediteze la chinurile veşnice[18]. Referindu-se tot la împrăştiere, Sfântul Paisie spune:

«Şi că nu putem tot dormi, ne zice gândul să mergem la vorba deşartă la cineva, iar vorbă deşartă aceea este, care nu este pentru trebuinţa cea de nevoie trupească sau sufletească, dintru care nu scăpăm de păcat, că avem să dăm seamă de tot cuvântul deşert»[19].

Referitor la lupta în chilie a monahului cu duhurile care aduc gânduri apăsătoare, Sfântul Paisie spune: «Rugăciunea cea întinsă este prăpădirea trândăvirii, iar ţinerea de minte de judecată este pricinuitoare de osârdie»[20]. Aşadar, mergând pe linia marilor Părinţi ai Bisericii, Sfântul Paisie îndeamnă la rugăciunea neîncetată pentru ferirea de duhul trândăviei, arătând totodată că râvna pentru lucrarea ei şi a celorlalte nevoinţe duhovniceşti se obţine numai prin amintirea continuă de înfricoşătoarea judecată.

 

---

[1] Sf. Grigorie Palama, Tratatul II din Triada I, Pentru cei ce voiesc să ia aminte la sine în isihie, nu e fără de folos să se silească să-şi ţină mintea înlăuntrul trupului în: Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, p. 273. Aici, Sfântul Grigorie accentuează importanţa ascezei pentru începători, ca unii care nu s-au deprins încă să se împotrivească duhurilor prin duhul lor şi care sunt nevoiţi să le respingă cu ajutorul trupului.

[2] Paladie, Istoria lausiacă, pp. 43-46.

[3] Chiar dacă ele par de necrezut şi chiar imposibil de realizat pentru omul contemporan, avem convingerea că modalităţi de asceză asemănătoare au fost puse în practică de anumiţi monahi din secolul trecut şi chiar mai sunt practicate şi în ziua de azi. Pentru lămuriri vezi Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Isaac monahul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005.

[4] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 45.

[5] Mitrofan Schimonahul, Viaţa..., p. 230.

[6] Mitrofan Schimonahul, Viaţa..., p. 230.

[7] Mitrofan Schimonahul, Viaţa..., p. 230.

[8] Mitrofan Schimonahul, Viaţa..., p. 276.

[9] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, pp. 95-96.

[10] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 82.

[11] Un aspect care merită subliniat este că şi la trapeză fraţii trebuiau să stea în toate veşmintele. Acest lucru arată că în obştea paisiană seriozitatea era căutată până în cele mai mici amănunte (Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 96).

[12] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 96. Spre exemplu, în obştea paisiană lunea nu era dezlegare la untdelemn (Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte..., II, p. 232).

[13] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 179.

[14] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 66.

[15] Într-o mânăstire athonită, programul efectiv de slujbă începe la ora patru dimineaţa cu slujba Miezonopticii, continuându-se cu slujba Ceasurilor şi cu slujba Dumnezeieştii Liturghii. După ce acestea se termină, în jurul orei opt, se serveşte masa, după care fiecare monah merge la ascultarea lui. Pe la ora unu este un moment de odihnă, până pe la ora patru, când începe Vecernia. După terminarea Vecerniei se serveşte masa de seară, în jurul orei şase după-amiaza, după care fiecare monah revine la ascultarea sa. Pe la ora opt se săvârşeşte slujba Pavecerniţe. Programul de ascultare se încheie efectiv pe la ora zece seara. Trebuie ţinut cont şi de faptul că în perioadele în care monahii nu sunt la ascultare sau la slujbă, ei trebuie să-şi îndeplinească şi pravila. De asemenea, mai trebuie avut în vedere şi faptul că acesta este programul obişnuit de slujbe, în cazul în care se întâmplă un praznic împărătesc programul liturgic al unei singure zile putând ajunge la mai mult de cincisprezece ore!

[16] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 229.

[17] Sfântul Paisie spune că şederea fără lucrare îl învaţă pe om toată răutatea (Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte..., II, p. 231).

[18] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 231. Observăm din nou continuitatea de tradiţie a Sfântului Paisie cu părinţii de dinaintea sa prin îndemnul pe care îl face ucenicilor săi de a se gândi mereu la moarte.

[19] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte..., II, p. 231. În legătură cu vorbirea fără un scop anume, Avva Or îi spunea ucenicului său, Avva Pavel: «Vezi, niciodată cuvânt străin să nu aduci în chilia aceasta!» (Patericul, p. 256).

[20] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 234.