Bilanţ duhovnicesc între ani

Am prăznuit zilele acestea Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, în Betleemul Iudeei. Betleemul este nume profetic: în ebraică beyt lehem, «casa pâinii», „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6,51), iar în arabă "beyt lahm" = «casa cărnii» „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om a intrupării, pentru că aici Dumnezeu s-a născut cu trup.” (Filipeni 2,7).Cunoaştem cum a fost primit Dumnezeu, de oameni, în grajd; cum a fost culcat, în ieslea animalelor. (Luca 2; 12, 16).
Aflându-ne acum la cumpăna dintre ani, când se fac bilanţuri, suntem şi noi provocaţi să facem un bilanţ sufletesc al anului care a trecut, punându-ne fiecare, fireasca întrebare: Oare eu cum l-am primit pe Hristos, şi unde l-am culcat în anul care a trecut? Pentru că El a zis: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” ( Apoc. 3,20). Făcând o cercetare sinceră vom putea spune „Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic, nici în stare ca să intri sub acoperămantul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu şi surpat şi nu afli în mine loc potrivit ca să-ţi pleci capul. Ci, precum din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum spre smerenia mea. Şi precum ai binevoit a Te culca în pesteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet, şi în întinatul meu trup.”
Învăţătura bisericii ne subliniază faptul că, în fiecare clipă se poate pune un început bun la toate. Dacă, prin alegerea noastră am ajuns acum “grajd al patimilor”, putem să o luam de la capăt, punând acest “început bun” în viaţa noastră, mulţumind cu nădejde lui Dumnezeu că ne pune un alt an înainte, în care avem posibilitatea să reîncepem ce am pierdut. Putem să ne lăsăm călăuziţi de El, din praznic în praznic, până ce ajungem la asemanarea cu El, până ce Hristos i-a chip în noi. ( Galateni 4, 19)

Suntem întâmpinaţi în noul an, chiar din prima zi, de un praznic în care Făcătorul legii se face Împlinitorul ei. (Matei 5,17). La 1 Ianuarie prăznuim “Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Tăierea împrejur era un ritual religios la evrei, legiferat de Moise (Ioan 1, 22-23), care se făcea de preoţi, sâmbăta, ca semn al legământului dintre Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam (Facere17,11).
Cel tăiat împrejur făcea parte din poporul ales. Hristos se naşte în mijlocul poporului ales, pentru a desăvârşii legea, supunându-se întâi legii. În sens metaforic, se vorbeşte de tăierea-împrejur a inimii, în duh, nu în literă (Rom. 2,29;15,8), ca semn al înfierii noastre prin Hristos. Tăierea împrejur se identifică cu botezul, care asimilează pe credincios “tăierii împrejur a lui Hristos” , lucrând în cel botezat “dezbrăcarea cu totul de trupul cărnii” (Col. 2,11-12), pentru a-l face să trăiască pe viitor în Hristos.
Văzându-L pe însuşi Hristos, plinitor al legii şi al poruncilor lăsate în popor, spre povăţuire, să ne plecăm smerit genunchii inimii grăind către Dumnezeu: “De noapte mânecă duhul nostru către tine, Doamne, pentru că lumină sunt poruncile tale. Învaţă-ne pe noi , Dumnezeule, dreptatea ta, poruncile şi îndreptările tale. Luminează ochii gândului nostru ca nu cumva să adormim în păcate spre moarte. Risipeste orice negură din inimile noastre. Îndreptează paşii noştrii în calea păcii. Dăruieşte nouă soarele dreptăţii şi păzeşte fără de bântuială viaţa noastră cu pecetea sfântului tău duh. Amin”

De Bobotează, îl vedem cu ochii minţii, pe Hristos, în Iordan lăsându-se botezat de Ioan Botezătorul. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei; nu era o taină, ca cel creştin, care are puterea şi menirea de a deschide celui botezat Împărăţia cerurilor, iertând păcatele, ci un ritual premergător şi pregătitor. Era o curătire simbolică, exterioară, cum erau şi alte curătiri simbolice din Vechiul Testament. Totuşi, unic în Vechiul Testament, botezul lui Ioan deschidea sufletul omului către Dumnezeu, prin mărturisirea păcatelor. Hristos, deşi nu avea păcat, intră în Iordan penrtu păcatul omenirii, fiindcă S-a întrupat, tocmai ca să-şi asume întreaga omenire – respectând totodata libertatea fiecăruia în parte, de a lega părtăşia cu El. Botezul lui Ioan, pe de altă parte, era o invitaţie la pocăinţă, invitaţie care se desăvârşeşte prin învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos (Marcu1,14-15).
Văzându-l, aşadar, pe Hristos în Iordan şi ştiindu-l ca Cel ce a “prefăcut pustiul în iezer de ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape” (Psalm 106,35), sa-L rugăm ca unii ce am prefăcut pământul cel roditor al dragostei în ”pământ sărat” al egoismului, zicând: “Nu am pocăinţa Doamne, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni în vecii vecilor. Amin.”

Vom fi întâmpinaţi, în cursul anului care vine, de praznicul Bunei vestiri, când Arhanghelul Gavriil este trimis de Dumnezeu să vestească, pentru prima oară, celei mai curate fiinţe de pe pământ, din toate timpurile şi din toate locurile, Fecioarei Maria, din Nazaretul Galileii, vestea că, vremea mult aşteptată de întregul cosmos se va împlinii prin ea. „ ... răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35)
Faptul că ea a fost şi este singura care putea să primească această veste, se vede şi prin faptul că, ceilalţi locuitori ai Nazaretului şi ai întregului popor s-au arătat intrigaţi, când, însuşi Dumnezeu le-a dat această veste. (Luca 4, 16-30; Ioan 10, 22-39) .Lumea a fost în aşteptare datorită nevoii de izbăvire, dar pentru că, atenţia i-a fost îndreptată spre alte scopuri, pregătirea a devenit formală. Acest formalism i-a făcut să nu-l cunoască pe Dumnezeu atunci când a venit, chiar dacă vorbea în mijlocul lor şi făcea minuni înaintea lor.
Hristos ne-a lăsat o mângâiere şi nouă, celor de azi, prin cuvintele că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18,20) Având această nădejde dumnezeiască, să ne punem o întrebare retorică: Oare noi, îl vedem şi îl simţim, prin Duhul Sfânt sau prin lucrări? Sau ne pregătim tot cu o pregătire formală? Dacă ne vedem formalişti, să plecăm atunci genunchii inimii, la „ceea ce este mai cinstită decât Heruvinii şi mai mărită fără de asemănarea decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu- Cuvântul a născut” zicând: „O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică rugăciune a mea, pe care şi primind-o Maica Împaratului Aceluia ce împarăţeste cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele da-i îndreptare şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrajmaţii cei din vazduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împaraţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus cel preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Carei slave şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împaratului celui atotputernic.”

Făcând câţiva paşi duhovniceşti, îl vom vedea apoi cu ochii minţii pe Iisus, intrând în Ierusalim ca un împărat triunfător şi, duhovniceşte, vom auzi glasuri de oameni şi copii strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! ” (Ioan 12,13) Osana este strigătul după ajutor, adresat unei persoane foarte importante, unui împărat cuceritor sau lui Dumnezeu. (Osana = ajută-ne, salvează-ne, mântuieşte-ne). Mulţi dintre cei ce strigau lui Hristos „Osana!”, peste câteva zile vor striga „Răstigneşte-l!” Cât de schimbător este omul! Când are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu strigă „osana!”, dar prin uitarea Lui, ajunge să-L răstignească.
Dacă conştiinţa noastră ar fi trează şi ar observa acest dualism din noi (Osana - Răstigneşte-l), ar fi cuprinsă de ruşine; am pleca capul plin de umilinţă şi am grăi: „Umileşte-te, sufletul meu, de toate bunătăţile câte le-ai luat de la Domnul şi nu le-ai păzit. Umileşte-te pentru toate câte ai lucrat şi Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine ca nu întru întunericul cel mai dinafară să te dai înaintea infricoşatului Divan al lui Hristos. Vai mie, păcătosului, că am întinat şi de-a pururi intârzii curăţenia inimii mele din pricina trândăvirii. Îndrăzneala inimi mele a fost ruşinată adânc de lene şi de făţărnicie, iar pofta cea rea, ca un stăpân robului, îmi porunceşte. Şi eu, întocmai ca un prunc, cu frică o ascult. Mă rătăceşte şi mă pierde pe mine, iară eu mă bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tău mă trage pe mine la viaţă iară eu, mai vârtos, spre moarte mă trag. Dimpotrivă şi-ntocmai cu îngerii, Te sârguieşti ca să mă faci!
Iar eu, întru răutate, pe mine mă micşorez . Înmulţitu-s-au păcatele mele, şi de-a pururea se înmulţţesc şi nu este margine întru mulţimea lor. Şi cine va plânge pentru mine? Numai Tu singur, Mântuitorule, de-a Ta bunătate îndemnat fiind, cauţi spre mine, cel necăjit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stăpâne, cînd gura mi-am umplut-o cu ocări? Sau cum Te voi iubi când sunt plin de patimi ? Sau cum va sălăşlui în mine adevărul când eu cu minciuna pe mine m-am ocărât? Sau cum Te voi chema pe Tine, când poruncile Tale nu le-am păzit ? Îndură-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Şi mă mântuieşte pe mine pentru bunătatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că binecuvântat eşti în vecii vecilor . - Amin.“

Îl vom întâlni, apoi, în săptămâna patimilor, pe Hristos pironit pe cruce, cu mâinile deschise în semn de aşteptare, ca un părinte în aşteptarea fiului risipitor. Crucea îl ţine pironit pe Hristos, sfinţindu-se totodată prin sângele Lui. „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stat-a gol la judecată, şi a primit palme pestre obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Acestea zice Domnul către iudui: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-ţi răsplătit? În loc de mană, fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să mă iubiţi pe Cruce M-aţi pironit.” Toate acestea pentru o singură vină: era Fiul lui Dumnezeu.
Meditând la patimile Mântuitorului Hristos, biserica cântă: “Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne , slavă Ţie!” Privind şi noi, în parte, spre crucea lui Hristos, şi văzându-L răstgnit, cu braţele dumnezeieşti deschise în aşteptarea noastră, cu conştiinţa nevredniciei de o aşa mare cinste, ne apropiem de El, grăind: “Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neâmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţa: greşit-am la cer şi înaintea Ta !”

În spatele răstignirii vedem Învierea. Nu putem privi spre pătimirea şi răstignirea Domnului, fără să vedem învierea Lui, dar nici să privim spre Învierea Domnului, fară să trecem prin pătimirea şi răstignirea Lui. Fireşte, doar cugetând. Dacă însă dorim să şi înţelegem, prin simţire, patimile, răstignirea şi învirea , să începem prin asumarea suferinţei de la propriile patimi.
Atunci când patimile noasrte ne cer “tributul” datorat (adică împlinirea patimii), să încercăm să le refuzăm opunându-ne. Atunci vom vedea răzbunarea lor. Răbdând toate acestea până la “sânge”, nedezlipiţi de strigătul de ajutor de la Dumnezeu, vom putea trăi şi noi învierea cu El, cântând: “Hristos a înviat din morti! Ieri m-am îngropat împreuna cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreunî cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.”

Va urma
partea a doua