CANON 1
Dacă cineva învoială de către doftori s-a hirurghisit, sau de către barbari s-a tăiat, acesta rămâie în clir (soartă). Iar dacă vreunul sănătos fiind s-a tăiat pe sineşi, acesta în clir (soartă) cercetându-se, se cuvine a înceta. Şi de acum înainte nici unul dintru cei de acest fel nu trebuieşte a se înainta; precum aceasta este prea arătată, că s-a zis pentru cei ce întrebuinţează lucrul, şi care îndrăznesc pe sineşi a se tăia. Aşa, dacă careva de către barbari, sau de stăpâni s-au scopit, iar altmintrelea s-ar afla vrednici, pe unii ca aceştia îi primeşte în cliros (soartă) Canonul. [Apost: 21, 22, 23; Sobor 1 şi 2: 8]
TÂLCUIRE
Câteva Canoane ale Apostolilor rânduiesc despre scopire, fiind însă, că precum se vede, au fost rămas întru nelucrare, pentru aceasta, au urmat trebuinţa de a rândui despre aceasta şi Canonul acesta. Care şi zice: Cel ce pentru patimă, şi pentru boală s-au scopit de către doctori, sau şi de barbari în vremea goanei, acesta Cleric fiind se lucreze cele ale soartei sale. Iar cel ce sănătos fiind, s-a scopit pe sineşi, acesta şi cleric fiind se cade a înceta din lucrările Clericeşti (soartei). Şi din cei de acest fel, câţi sunt mireni, de astăzi înainte, nici unul se cuvine a se face Cleric. Precum însă aceasta o zicem pentru cei ce înadins, şi de voie îndrăznesc a se scopi pe sineşi, de asemeni iarăşi zicem, că dacă oarecare s-a scopit de barbari, sau de stăpânii lor, adică fără de voie şi tiraniceşte, şi ar fi vrednici, unii ca aceştia se primesc de către Canonul (ori de acesta adică, ori de cel 21 Apostolesc). Spre a se face Clerici. Citeşte şi tâlcuirea a celui 21 Apostolesc.
CANON 2
Fiindcă multe, sau de nevoie, sau altmintrele nevoiţi fiind oamenii, s-au făcut afară de Canonul cel Bisericesc. Încât oameni din viaţă păgânească viind acum la Credinţă, şi în puţină vreme catehisindu-se, îndată la Baia cea Duhovnicească se aduceau, şi îndată ce se botezau se aduceau la Episcopie, sau la Presbiterie. Bine s-a socotit a fi de acum înainte, ca nimic de acest fel a se face; fiindcă şi timp trebuie celui ce se catehiseşte, şi după botez mai multă cercare. Că lămurită este Apostoleasca scriptură ce zice, nu de curând sădit (neofit), ca nu mândrindu-se să cadă în osândă şi în cursa diavolului [1 Timotei 3: 6]. Iar dacă, după ce a trecut timp s-ar afla vreo greaşală sufletească pentru faţa aceea, şi s-ar vădi de către doi, sau trei martori, unul ca acesta înceteze de la Cliros. Iar cel ce ar face afară de acestea, ca împotriva marelui Sinod obrăznicindu-se, acesta se va primejdui despre Cler. [Apostolesc: 80; Sinod 1 şi 2: 17; Sardichia: 10; Laodiceea: 3; Chiril: 4]
TÂLCUIRE
Ceea ce rânduieşte Canonul 80 al sfinţilor Apostoli, şi Canonul acesta rânduieşte; că zice, fiindcă în timpurile trecute au urmat a se face multe lucruri, afară de Bisericescul Canon (adică de acesta 80 al Apostolilor), sau de nevoie, sau din altă pricină pornindu-se oarecare. Încât, a-i boteza ei îndată pe aceea care cu puţin timp mai înainte de la păgâneasca, şi necredincioasa viaţă au venit la Dreptslăvitoarea Credinţă, şi în puţină vreme s-au învăţat taina bunei cinstiri, şi împreună cu botezul a-i înainta pe ei şi la Episcopie, sau la Presbiterie; adică a-i Hirotonisi pe ei Presbiteri şi Episcopi. Fiind, zic, că aceste aşa afară de lege se făceau, s-a socotit de cuviinţă de acum înainte a nu se face. Căci cel ce se catehiseşte, şi mai-nainte de a se boteza are trebuinţă de îndestulă vreme pentru a se catehisi, şi a se învăţat bine toate dogmele Credinţei, şi după ce se va boteza, iarăşi are trebuinţă de multă ispitire. Că zice Apostolul Pavel către Timotei, nu pe cel de curând sădit (să-l Hirotoneşti) adică pe cel de curând catehisit, şi din nou sădit în via lui Hristos, ca nu înălţându-se, să cază în însuşi păcatul, şi în cursa cea asemenea în care a căzut diavolul, adică în mândrie. Iar dacă trecând vreme s-a afla la cel ce cu vreme în destulă şi cu cercare, şi s-a catehisit, şi s-a botezat, şi s-a Hirotonisit, s-ar afla zic vreun păcat sufletesc şi s-ar vădi pentru acela de doi, sau trei martori, unul ca acesta, să înceteze de a lucra cele ale Ieriei. Iar care va voi a face afară de acestea, acesta ca unul ce se obrăzniceşte împotriva marelui Sinodului acestuia se va primejdui, şi la Ierie, adică se va caterisi. Vezi şi tâlcuirea Canonului, 80 Apostolesc.
CANON 3
A oprit desăvârşit marele Sinod, nici Episcopului, nici Presbiterului, nici Diaconului, nici măcar vreunuia din cei ce sunt din Cler, a-i fi cu putinţă să aibă împreună lăcuitoare muiere; afară numai decât maică, sau soră, sau mătuşă, sau de singure feţele acele cu care ar putea scăpa de tot prepusul. [Sobor 6: 6; Sobor 7: 22, 23; Anghira: 19; Cartagina: 45; Vasilie: 88]
TÂLCUIRE
Cei Ierosiţi (adică sfinţiţi), şi Clericii nu se cuvine a pricinui vreo pricină de prepus, şi de sminteală poporului, pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, marele Sinodul acesta, cel întâi adică, desăvârşit a oprit, a nu avea stăpânire şi voie, nici Episcopul, nici Presbiterul, nici Diaconul, nici altcineva din Clerici să aibă muiere străină în casa sa, şi a locui împreună cu dânsa, afară numai maică, sau soră, sau mătuşă, sau singure feţele acelea care nu dau prepus.
CANON 4
Episcopul mai vârtos se cuvine a se aşeza adică de către toţi cei ce sunt în Eparhie; iar de ar fi cu greu una ca aceasta, sau pentru nevoia ce sileşte, sau pentru depărtarea căii. Fără sminteală trei împreunându-se, împreun-alegători făcându-se şi cei ce nu sunt de faţă, şi împreună-nvoindu-se prin scrisori, atuncea să se facă Hirotonia. Iar tăria celor ce se fac, să se dea Mitropolitului în fiecare Eparhie. [Apostol: 1; Sobor 7: 3; Antiohia: 19, Sardichia: 6; Laodiceea: 12; Cartagina: 12, 58, 59]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că Episcopul se cuvine mai ales a se Hirotonisi de toţi Episcopii Eparhiei. Iar de este cu greu a se aduna toţi, sau pentru nevoia ce sileşte, sau pentru lungimea călătoriei, negreşit trei Episcopi să se adune, iar cei ce nu sunt de faţă să se facă împreună-hotărâtori prin scrisori la Hirotonie, şi atuncea să se Hirotonisească. Iar tăria şi pecetluirea tuturor celor ce se fac; adică tăria alegerii acesteia ce se face acum de către toţi Episcopii, şi rânduirea unuia din cei trei ce s-au ales (că trei după Bisericeasca închipuire se aleg) rânduirea zic a unuia spre a primi vestirea Hirotoniei, să rămână şi să se aducă, ca la un Chiriarh la Mitropolitul fiecărei Eparhii. Dar fiindcă tâlcuitorii, adică Zonara şi Valsamon, tălmăcesc pe a ase aşeza în loc de a se alege, iar alţii în loc de a se Hirotonisi. Aceasta se cuvine să o ştim, că mai întâi şi chiar a se aşeza, însemnează pe a se face. Şi aşezi este în loc de fac, sau arăt. Deci şi aici mai întâi şi cuprinzător, acest se cuvine a se aşeza însemnează, că se cade a se face, a se arăta, a se prohirisi de către toţi. Am zis cuprinzător, şi mai întâi, că această arătarea are rânduială sfinţită, adică mai întâi să se aleagă, şi apoi să se Hirotonisească. Şi aşa cu deplinătate înţelegem, că s-a aşezat, adică s-a făcut Episcop. Încât a se aşeza are pe amândouă însemnările, precum şi a se face; că însemnează şi a se alege, însemnează şi a se Hirotoni. Una de către toţi, iar alta de către trei, şi după Canonul acesta, şi după cel întâi Apostolesc mai aceasta este şi tălmăcirea Sinodului al 7-lea celui a toată lumea întru al 3-lea al său Canon. Că şi când trei singuri Hirotonisesc, mai întâi de către toţi se alege, împreun-alegători toţi făcându-se prin scrisori..
CANON 5
Despre cei ce se fac achinoniţi (neîmpărtăşiţi), ori din cei din Cler, ori din cei din tagma (rânduiala) mirenească, de către Episcopii fiecărei Eparhii, să se ţie socotinţa, după Canonul ce zice, pe cei de către alţii lepădaţi, de alţii să nu se primească. Însă să se cerceteze nu cumva din micşorarea de suflet, sau din vreo filonichie (prigonire), sau din vreo de astfel de necuviinţă a Episcopului, s-au lepădat din adunare. Deci ca aceasta se ia cuviincioasa cercetare, s-a socotit că este bine în fiecare an, la fiecare Eparhie de două ori în an, să se facă Sinoade. Ca de Obşte toţi Episcopii Eparhiei adunându-se la un loc, întrebările cele de acest fel să se cerceteze, şi aşa cei ce cu dovadă au greşit Episcopului, cu cuvânt achinoniţi (scoşi de la împărtăşire) de către toţi se vor socoti a fi, până când obştimea Episcopilor va socoti pentru dânşii a face o hotărâre mai iubitoare de oameni. Iar Sinoadele să se facă, unul adică, mai înainte de Postul mare; Că toată micşorarea de suflet stricându-se, darul curat să se aducă lui Dumnezeu. Iar cel al doilea, pe la timpul toamnei. [Apostol: 12, 13, 32, 37, Sobor 4: 19; Sobor 6: 8; Antiohia: 6, 20; Sardichia: 20, 10 ; Cartagina: 26, 37, 104, 116, 141]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte acestea, pentru Clericii şi mirenii care s-au aforisit de către Episcopii fiecărei Eparhii, să ţie, şi să rămâie adevărată socotinţa ceea ce este legiuită, precum Canonul (cel 32 al Apostolilor adică sau şi cel al 12-lea) acel vechi rânduieşte, că adică să nu se primească la împărtăşire de către alţi Episcopi, cei de către alţi Episcopi aforisiţi. Însă să se facă cercetare nu cumva aceşti afurisiţi s-au aforisit pentru vreo împuţinare de suflet, sau prigonire, sau altă oarecare împătimire a Episcopului. Drept aceea pentru ca să ia lucrul acesta cuviincioasa cercetare, şi celelalte cercări de acest fel, s-a socotit de cuviinţă a se face Sinoade localnice de două ori pe ani în fiecare Eparhie, şi să se adune toţi Episcopii de Obşte, să cerceteze. Şi aşa după ce se va face cercetarea cea de acest fel, cei ce arătat au greşit Episcopului, şi cu drept chip s-au aforisit de El, să rămână aforesiţi, după cuvântul urmării şi al dreptăţii, şi de către toţi ceilalţi Episcopi, până când se va părea de cuviinţă obştimii Episcopilor ca să dea o mai iubitoare de oameni hotărâre pentru aceşti aforesiţi (adică opriţi de împărtăşire). Că dacă cel ce a aforesit pe ei, să zicem, s-ar împietri, şi după trecere de timp n-ar voi să-i dezlege de aforisire, sau şi de va muri, este slobod Sinodului după ce va cunoaşte de ajuns pe timpul certării, să-i dezlege pe ei de aceasta. Iar Sinoadele acestea să se facă, unul mai-nainte de marele Post, ca dezlegându-se toată micşorarea de suflet, şi greşeala, care ori Arhiereul o a făcut către cler, şi către popor, sau din potrivă clerul şi poporul, către Arhiereul, să se proaducă lui Dumnezeu curat, şi neprihănit darul Postului. Iar cel al doilea să se facă în timpul toamnei. Citeşte şi pe al 32, şi 33 Apostolesc.
CANON 6
Obiceiurile cele din început ţie-se, cele în Egipt şi în Libia, şi în Pentapoli, ca Episcopul cel ce este în Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea; fiindcă şi Episcopului ce este în Roma aceasta este obişnuită. Aşişderea însă şi în Antiohia, şi în celelalte Eparhii să se păzească întâietatea (presvia) Bisericilor. Şi de Obşte aceea fie arătată, că, dacă cineva fără de socotinţa Mitropolitului s-ar face Episcop, unul ca acesta marele Sinod a hotărât a nu se cuveni a fi Episcop. Însă dacă cu obşteasca alegere a tuturor binecuvântată fiind, şi după Canonul Bisericesc, doi sau trei, pentru a loruşi prigonire ar grăi împotrivă, ţie-se hotărârea celor mai mulţi. [Apostol: 34; Sobor 2: 2, 3; Sobor 3: 8; Sobor 4: 28; Sobor 6: 36; Antiohia 19; Cartagina: 13]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, ca să se păzească vechile obiceiuri ale celor trei Patriarhi, al celui al Alexandriei chiar şi după întâiul cuvânt; iar al Antiohiei, după al doilea cuvânt, iar al Romei pe scurt şi cuprinzător (iar pentru al Ierusalimului cu osebire zice Sinodul acesta în al 7-lea Canon al său, şi pentru al Constantinopolului zice Sinodul al 2-lea întru al treilea Canon); încât, Patriarhul (pe care Episcop îl numeşte aici, nefiind încă obiceiul a se numi cineva cu nume de Patriarh) al Alexandriei, să aibă stăpânire peste Episcopii, şi Mitropoliţii Egiptului, şi ai Libie, şi ai Pentapolei. Precum şi Patriarhul Romei acestaşi obicei ţinea a avea stăpânire şi şederea mai sus decât toţi Apusenii, şi Mitropoliţi. Aşişderea încă şi Patriarhul Antiohiei a avea stăpânirea peste Episcopii, şi Mitropoliţii Siriei, şi ai Chilisiriei (Covăţiteisiriei), ai amânduror chilichiilor, ai Mesopotamie, şi ai tuturor celorlalte supusei lui ocârmuiri. Şi nu numai Pronomiile Patriarhilor acestora porunceşte Canonul acesta a se păzi. Ci încă şi pronomiile celorlalte Eparhii, şi a Bisericilor celor supus Mitropoliţilor. Atât celor ce sunt Patriarhi, cât şi celor ce nu sunt supuse Patrirhilor, şi atuncea şi acum adică, celor neatârnaţi, precum al Asiei, al Pontului, al Trachiei, al Ciprului, al Africii, şi al celorlalte (măcar că alţii zic că alte Eparhii numeşte Canonul aici, că cuprinzător numeşte pe ocârmuirile cele supuse celorlalţi doi Patriarhi, al Constantinopolului, şi al Ierusalimului, şi că Mitropoliţi numeşte numai pe Patriarhi. Dar tâlcuirea cea dintâi este mai bună, şi vezi la Dositei în Dodecavivlion foaia 117 şi 123). Încât nici un lucru ce atârnă de Bisericeasca ocârmuire să nu se facă fără de socotinţa acestora. Şi fiindcă cea mai mare treabă şi mai de căpetenie din toate cele Bisericeşti sunt Hirotoniile, pentru aceasta prin urmare adaoge Canonul, că oricare s-ar face Episcop, fără de socotinţa Mitropolitului său, au hotărât marele Sinodul acesta, ca unul ca acesta să nu fie Episcop. (Căci deşi mulţimea Episcopilor ar fi ales pe Episcopul, întărirea însă a alegerii se cuvenea a se face de Mitropolitul, şi pe care acela l-ar fi ales, se cuvenea a se face Episcop; şi vezi subînsemnarea Canonului al 4-lea al acestui 1 Sinod). Însă dacă de Obşte toţi vor alege pe cineva de Episcop după Canoanele Bisericeşti, iar doi, sau trei ar zice împotrivă, nu după dreptul cuvânt şi cu dreptate, ci cu prigonire, şi în pizmă, hotărârea celor mai mulţi să biruiască; precum şi Canonul al 19-lea al Sinodului din Antiohia rânduieşte. Iar Canonul al 12 al Sinodului din Cartagina zice, că dacă dintre alegătorii, care au şi iscălit, în urmă s-ar împotrivi vreunul însăşi mărturiei sale şi iscăliturii, acela însuşi pe sine se va lipsi de cinstea Episcopului. Citeşte şi tâlcuirea la cel Apostolesc 34.
CANON 7
Fiindcă obicei, şi tradiţie (predanie) veche, s-a apucat a se ţinea, ca Episcopul Eliei să se cinstească, aibă-şi urmarea cinstei, păzindu-se dregătoria sa cu Mitropolia. [Apostol: 34; Sobor 2: 2, 3; Sobor 3: 8; Sobor 4: 28; Sobor 6: 36; Antiohia 19]
TÂLCUIRE
Două tâlcuiri primeşte Canonul acesta. Că Valsamon şi Anonimul (nenumitul) tâlcuitorul al Canoanelor, cu care împreună se unesc şi câţiva Papişti şi Calvini, tâlcuiesc, că de vreme ce veche tradiţie au apucat, şi obicei, a se cinsti Episcopul Eliei, adică al Ierusalimului , pentru că întru dânsul s-a întrupat, şi a pătimit Domnul şi Mântuitoare Propovăduire dintr-însul a ieşi prin Sfinţii Apostoli a toată lumea, să-şi aibă cinstea potrivită cu cea dintâi, şi în anii cei din urmă, însă singură cinstea fără de stăpânire, şi fără de dregătorie. Pentru că stăpânirea şi dregătoria se cuvine a păzi Mitropolia Palestinei, zic adică a Chesariei care se numeşte a lui Straton, căreia precum zice, se supunea Ierusalimul. Precum adică şi Canonul 12 al Sinodului din Halchidon rânduieşte, că Cetăţile câtre prin împărăteşti scrisori au luat nume de Mitropolie, Episcopii acei (Mitropolii) dobândească-şi singură cinstea, iar dreptăţile sale să se păzească Mitropoliei celei după adevăr. Cu care chip Marchian a cinstit pe Healchidona, şi Valentinian pe Niceea, după practicaoa 12 a Sinodului 4. Iar Zonara şi alţii vor că, precum Canonul cel mai de sus a dat protia celui al Alexandria, şi celui al Antiohiei, sau mai bine zice le-au înoit, ca pe unele din nou schimbate. (Că protia celui al Romei nu s-a înoit. Fiindcă era precum am zis întreagă, şi nestrămutată) întracest chip şi Canonul acesta a mai hotărât cinstea celui al Ierusalimului. Adică precum acela a întărit acelora, nu numai pronomii, şi cinstea Patriarhicească, ci şi rânduiala cinstei acesteia, după care, cel al Romei este întâi, iar al Alexandriei al doilea, şi al Antiohiei al treilea, aşa şi Canonul acesta a întărit Patriarhului Ierusalimului, nu numai cinstea Patriarhicescă, ci şi rânduiala cinstei. Pentru aceasta nu a zisă aibă-şi cinstea, ci aibă-şi urmarea cinstei. Adică să fie cu rânduiala cinstei al 4-lea după cei trei. Iar a se păzi prednicia sa cu Mitropolia, însemnează că cinstea aceasta Patriarhicească, nu este Personală, şi particulară, ci afierosită Mitropoliei Ierusalimului. Încât să treacă la toţi moştenitorii Scaunului celui după vremi, şi nu numai la acesta, şi la acela. Iar cum că Ierusalimul a fost Mitropolie, martori sunt, atât Iosip zicând: despre Iudeea în Cartea 7 Cetate mare, şi Mitropolie a tot neamul Iudeilor. Cât şi Filon, Mitropolie nu a unei Ţări a Iudeii, ci şi a celor mai multe. Că Apostolescul scaun al Ierusalimului, nu numai că este cel mai întâi decât toată lumea, ci şi Patriarhicesc Pronomion a avut din început, şi are. Întâi, pentru că a avut Eparhii supuse luişi, şi ocârmuire Patriarhului cuvenită. Drept aceea proestoşii Bisericilor cei de loc, şi nu cel al Chesariei, au Hirotonisit pe Dion al Ierusalimului, după ce s-a dus Narchis. Iar arătându-se iarăşi Narchis, iarăşi de fraţi se cheamă, după Evsebie, şi nu de fratele, sau de al Chesariei. Iar Narchis a făcut Sinod cu 14 Episcopi pentru Paşti mai înainte de Sinodul 1. Al doilea, pentru că Patriarhul Ierusalimului în Sinodul 1 El întâi a iscălit, iar Evsebie al Chesariei al 5-lea. Şi peste a zice, că Mitropoliţii se schimbă adică, întru iscălituri, şi în şederile Sinoadelor, şi cuvântările către Împăraţi, alteori mai întâi, şi alte ori mai în urmă. Iar cel al Ierusalimului, totdeauna întâiul între Părinţii Sinodului, şi de-a pururea împreună cu Patriarhii se numără, şi cu Mitropoliţii niciodată. Şi citeşte de Dositei în Dodecavivlon cartea 2 cap 4. Iar de am şi da că Ierusalimul ar fi fost supus Chesariei, dintru aceasta ce iese? Că precum Vizantia mai întâi era supus Iracliei, iar apoi după ce Vizantia s-a făcut Patriarhie, Iraclia s-a supus ei. Întru acest chip, de am şi ierta (care nu este) că se supunea Ierusalimul Chesariei, după ce Ierusalimul s-a cinstit a fi Patriarhie, Chesaria a rămas cu dregătoria sa, a fi Mitropolie a Palestinei, şi mai plecată însă decât Ierusalimul. Fiindcă ea, este numai Mitropolie, ia Ierusalimul Patriarhie.
CANON 8
Pentru cei ce se numeau pe sineşi curaţi cândva, iar venind către Catoliceasca, şi Apostoleasca Biserică, au socotit Sfântul, şi marele Sinod, ca hirotesindu-se ei, apoi aşa să rămână în Cler. Însă mai întâi de toate, aceasta se cuvine a o mărturisi ei în scris, că se vor învoi, şi vor urma dogmelor Catoliceştei, şi Apostoleştei Biserici. Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi, şi cu cei ce în vreme de goană au căzut; pentru care şi timp s-a rânduit, şi vreme s-a hotărât; ca ei să urmeze întru toate dogmele Catoliceştei Biserici. Deci ori unde s-ar afla, ori prin sate, ori prin cetăţi numai ei singuri Hirotonisiţi, cei aflaţi în Cler, vor fi întru aceeaşi schimă (Chip). Iar (unde) ar fi Episcop al Catoliceştii Biserici, şi ar veni oarecare, este arătat cum că Episcopul Bisericii va avea dregătoria Episcopului, iar cel ce se numeşte Episcop de către cei ce se zic curaţi, că aveau cinstea Presbiterului. Afară de nu cumva i s-ar părea Episcopului (însuşi) al împărtăşi de cinstea numelui. [Sobor 7: 14; Anghira: 13; Neocesareea: 14; Antiohia: 8, 10] Şi dacă aceasta nu îi va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de Presbiter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în Cler. Ca să nu fie doi Episcopi în cetate. [Apostol: 46, 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Laodiceea: 7, 8; Cartagina: 66; Vasilie: 1, 57; Teologul: 12]
TÂLCUIRE
Curaţi se zic navatianii (aşa pe sineşi numindu-se după mândria cugetului, precum scrie Evsevie Cartea 6, Cap 43) [Sard: 6; Laodiceea 57; Vasilie: 89] Iar Navat a fost Presbiter al Bisericii Romanilor, carele nu primea pe aceea, ce în vremea goanei s-a fost lepădat (de Credinţa lui Hristos) iar apoi s-au căit. Ci nici cu cei însoţiţi prin a doua nuntă se împărtăşea. Şi după Botez zicea, că nu se mai poate milui cel ce a păcătuit, după Epifanie la eres 59, şi după Avgustin eres 38. Deci acesta măcar că în dogmele Credinţei nu a greşit, nici era eretic, ci numai schismatic, după 1 Canon al marelui Vasilie. Pentru ura de fraţi a sa însă şi nemilostivirea socotelii, şi mândria sa, s-a anatematisit, de Sinodul cel ce s-a făcut în Roma în vremea lui Papa Cornelie, după Evsevie, şi de Sinoadele ce s-au făcut în Cartagina, în vremea lui Ciprian, şi în Antiohia şi în Italia împotriva lui. De la acesta s-a numit Novatiani şi cei ce au urmat relei socotelei lui. Aceasta aşa fiind cunoscute, zice Canonul acesta, că dacă Navatianii cei de acest fel, vor veni la Catoliceasca Biserică, s-a socotit de cuviinţă să se hirotetisească şi aşa să se primească, şi să rămâie în soarta lor, cei ce erau adică şi în chip Clerici (aşa prin hirotesie au primit pe Donatişti şi Canonul 66 al Sinodului din Cartagina) însă trebuie să mărturisească în scris, că au să păzească toate dogmele Catoliceştii Biserici. Cum că vor primi că de a doua nuntă, şi pe cei ce de silă s-au lepădat de Hristos, şi cum că îi vor iconomisi pe ei, după rânduitele vremi, şi după Canonul pocăinţei celor ce s-au lepădat de Hristos; şi aşa, oriunde s-ar afla, ori în cetăţi, ori în sate, să rămână în Cler, şi în treapta în care s-a aflat fiecare Hirotonisit. Adică Episcopul să rămână Episcop; Presbiterul, Presbiter; şi Diaconul, Diacon; să rămână însă Episcopul, acolo unde Episcop Dreptslăvitor al Catoliceştii Biserici nu este. Iar dacă la aceeaşi Biserică se află şi Dreptslăvitorul Episcop, acesta să-şi aibă dregătoria, şi toată lucrarea, şi numele de Episcop. Iar Novatianul cel ce mai-nainte a fost Episcop, să aibă pe singură cinstea Presbiterului; afară numai de va voi Dreptslăvitorul Episcop, să aibă şi acela cinste, şi numele gol de Episcop însă nu şi să lucreze vreo sfinţită slujbă ca Episcop, pentru ca să nu urmeze necuviinţa aceasta, a fi doi Episcopi întru una şi aceeaşi cetate (despre care vezi Canon 35 Apostolesc şi pe cel al 16 al celui 1 şi al 2-lea Sinod iar de nu va voi nici aceasta, se cuvine a ierta să aibă loc de Episcop sau de Presbiter, pentru ca împreună să se numere şi el cu ceilalţi Ierosiţi, şi Clerici, şi să nu se arate cu totul căzut din Cler.
CANON 9
Dacă oarecare fără cercetare s-a proadus Presbiteri, sau cercetându-se ş-au mărturisit păcatele lor . Şi mărturisindu-se ei, afară de Canon pornindu-se oamenii, asupra unora ca acestora ş-au pus mâna, pe aceştia Canonul nu-i primeşte. Că pe neprihănirea o apără Catoliceasca Biserică. [Apostol: 25, 61; Neocesareea: 9, 10; Teofil: 3, 5, 6]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că, cei ce vor să se Ierosească, se cuvine a fi curaţi de păcate care opresc Ierosirea (adică sfinţirea), şi se cuvine a se cerceta viaţa, şi petrecerea lor. Iar dacă oarecare s-au făcut Presbiteri, fără a se cerceta, sau şi cercetându-se şi-au mărturisit păcatele lor, fiind opritoare de Presbiterie, iar Arhiereii cei ce i-au cercetat, pornindu-se afară din Canoane, au Hirotonisit pe ei Presbiteri. Aceştia, zic, care cu nevrednicie presbiterit, neprimiţi sunt de a lucra Preoţeşte. Că vădindu-se de către alţii, s-au însuşi mărturisindu-şi păcatele cele opritoare de preoţie, ce au făcut mai-nainte de Hirotonie, se caterisesc după Valsamon şi Zonara. Sau înceteze despre a lucra Preoţeşte, după anonimul (nenumitul) tâlcuitor al Canoanelor. Dar adaoge şi pricina Canonul, pentru care cei ce au căzut în păcate nu sunt primiţi la Preoţie. Fiindcă zice, că Catoliceasca Biserică apără, şi voieşte a fi Presbiterii neprihăniţi întru păcate, precum porunceşte Pavel, a fi şi Episcopul, zicând: «Se cuvine Episcopul a fi neprihănit» [1 Timoti 3: 2] adică nu numai neînvinovăţit, ci şi cu totul neprihănit, şi ne catigorit .
CANON 10
Câţi dintre cei ce au căzut s-au prohirisit (adică s-au Hirotonisit) prin neştiinţă, sau şi mai-nainte ştiind cei ce i-au prohirisit, aceasta nu face sminteală Canonului Bisericesc, căci cunoscându-se se caterisesc. [Apostol: 62; Anghira: 1, 3, 12; Petru: 10]
TÂLCUIRE
Câţi au căzut , adică s-au lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos, apoi s-au pocăit, nu se face Presbiteri. Căci cum este cu putinţă a se face Presbiter cel ce după Canoane este oprit a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine până la moartea sa? Pentru aceasta şi Canonul acesta zice, că, acei câţi dintre cei ce s-au lepădat (de Hristos) s-au Hirotonisit, ori pentru că Arhiereul cel ce i-a Hirotonisit nu ştia lepădarea; sau pentru că ştia dar n-a băgat samă, sau au socotit că Hirotonia poate ca şi Botezul să-i curăţească, precum tâlcuieşte Valsamon. Aceasta zic, a se Hirotonisi adică prin neştiinţă, sau în ştiinţă, nu aduce vreo sminteală sau împiedicare Bisericescului Canon, încât a nu-i opri despre a lucra Preoţia, nu. Pentru că după ce se vor, că întru acest chip s-au Hirotonisit, se caterisesc. Câţi însă mai-nainte de Botez au jertfit idolilor, aceştia botezându-se, se Preoţesc, ca unii ce se spală de păcat după Canonul 12 din Anghira. Iar câţi pentru Hristos s-au muncit, şi s-au închis, şi de silă şi nevoie au primit în mâini Tămâie, sau în gură mâncări de jertfă, aceştia, dacă cealaltă viaţă a lor este bună, se prohirisesc Clerici, după Canon 3 al acestuiaşi. Însemnează însă, că nu numai cei ce mai-nainte de Hirotonie s-au lepădat (de Credinţă) apoi Hirotonisindu-se se caterisesc, ci şi câţi după Hirotonie s-au lepădat, şi citeşte Canonul 62 Apostolesc.
CANON 11
Pentru cei ce au călcat (Credinţa) fără de silă, sau fără de luarea averilor, sau fără primejdie, sau ceva de acest fel, care s-au făcut sub stăpânirea lui Lichinie. Au socotit Sinodul, deşi au fost nevrednici de iubire de oameni, însă să se milostivească spre ei. Deci câţi cu adevărat se vor căi, trei ani vor face ca nişte credincioşi între cei ascultători, şi şapte ani vor cădea jos. Iar doi ani fără proaducere se vor împărtăşi cu poporul de rugăciuni. [Anghira: 6; Petru: 2; Vasilie: 73, 81; Grigorie Nissis: 2]
TÂLCUIRE
Alte Canoane pentru cei ce de multa silă, şi de mare nevoie se lepădau de Credinţă vorbesc, iar Canonul acesta vorbeşte pentru cei ce fără de nevoie se leapădă, zicând: Cei ce au călcat Credinţa cea în Hristos fără de oarecare nevoie, sau primejdie, s-au lipsirea averilor lor. Care au fost cei ce erau în vremile Tiranului Lichinie. Aceştia zic, măcar că erau în vremile nevrednici de iubirea de oameni, şi de sincatavasis (conpogoremânt), s-au părut însă Sinodului să arate milă spre dânşii. Deci câţi cu adevărat, şi din inimă, dar nu cu făţărnicie, şi cu minciună, se căiesc pentru păcatul ce au făcut. Aceştia trei ani vor face între ascultători. Adică vor sta în Pridvor înaintea Sfintelor şi Împărăteştilor Porţi ale Bisericii, pentru ca să asculte Dumnezeieştile Scripturi, până ce va zice Diaconul câţi sunteţi catisihindu-vă ieşiţi, după aceasta să iasă. Iar doi ani vor cădea jos, adică vor intra în Biserică, şi vor sta în partea cea din urmă a Amvonului; să iasă însă şi aceştia împreună cu cei ce se catihisesc, când zice Diaconul, câţi sunteţi catihisindu-vă ieşiţi. Iar doi ani se vor împărtăşi întru Rugăciuni împreună cu norodul. Adică vor sta împreună cu cei credincioşi să se roage, şi să nu iasă cu cei ce se catihisesc, fără însă a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, până ce se vor sfârşi acei doi ani.
CANON 12
Iar cei ce vor fi chemaţi de Har, şi pornirea cea întâi arătând, şi brâiele lepădând, iar după acestea, la a loruşi borâtură se vor întoarce, ca câinii, încât unii şi arginţi a da, şi cu beneficii spre a isprăvi, ca iarăşi să se ostăşască. Aceştia, zece ani să cadă, după vremea de trei ani a ascultării. Peste toate acestea, se cuvine a cerceta buna voinţă a lor, şi felul căinţei. Căci câţi cu frică, şi cu lacrimi, şi cu răbdare, şi cu faceri de bine, îşi vor arăta întoarcere cu lucrul şi nu cu chipul, aceştia plinind vremea hotărâtă a ascultării, după cuviinţă se vor împărtăşi de Rugăciuni, împreună cu a fi slobod Episcopului, a socoti şi ceva mai iubitor de oameni pentru dânşii. Iar câţi cu nebăgare de seamă au adus, şi au socotit că le ajunge lor spre întoarcere, chipul întrării în Biserică, numai decât plinească vremea. [Petru: 9, 11; Sinod: 6, 102; Anghira: 2, 5, 7; Laodiceea: 1, 2; Vasilie: 2, 3, 74, 84; Nissis: 4, 5, 7, 8]
TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta pentru ostaşii creştini, se vede că vorbeşte, care se afla în anii lui Lichinie, şi rânduieşte aşa: câţi ostaşi creştini, chemându-se, şi împuternicindu-se de Dumnezeiescul Har, au arătat mai întâi vitejie şi pornirea spre mucenie, şi brâiele le-au aruncat, semne fiind a ostăşiei lor; iar după aceasta s-au întors ca câinii la borâtura loruşi. Adică s-au căit, şi s-au lepădat de credinţă. Încât unii dintr-înşii şi bani au dat, şi cu beneficii, adică cu feluri de daruri, au dobândit iarăşi ostăşia cea dintâi, aceştia zic, după ce vor face trei ani în locul ascultătorilor, să facă, şi zece ani încă în locul celor ce cad. Adică, să intre în Biserică, şi să iasă împreună cu cei ce se catehisesc. Însă peste toate acestea Arhiereul, şi Duhovnicescul Părinte, se cuvine să cerceteze voinţa unora ca acestora, şi felul, şi aşezarea căinţei lor . Căci, câţi cu frica lui Dumnezeu se pocăiesc, şi cu umilinţă fac pe Dumnezeu milostiv, şi rabdă chinuiri, şi fac faceri de bine, milostenii adică, şi alte bunătăţi. Şi în scurt a zice, se pocăiesc cu adevărat şi curat, şi nu cu făţărnicie, şi numai întru arătare. Aceştia, zic, după ce vor împlini acei trei ani cu ascultătorii, după dreptate roagă-se împreună cu cei credincioşi, şi din Biserică să nu iasă. Şi pe lângă conpogorământul acesta, este slobod Arhiereului a arăta pentru dânşii încă mai multă iubire de oameni, şi milostivire. Iar câţi cu nebăgare de seamă şi cu lenevire se pocăiesc, şi socotesc că este îndestul spre pocăinţă a intra în Biserică după arătare împreună cu cei ce cad, şi să iasă iarăşi cu cei ce se catehisesc. Aceştia zic, plinească, şi acei trei ani ai ascultării, şi acei zece ani întregi ai căderii.
CANON 13
Iar pentru cei ce călătoresc (din viaţă) vechea şi canoniceasca lege se va păzi şi acum, încât, de se călătoreşte vreunul, de merindele cele mai de urmă şi prea de nevoie, să nu se lipsească. Iar dacă cel deznădăjduit, şi poate s-a împărtăşit, va rămâne iarăşi între cei vii, fie împreună cu cei ce se împărtăşesc de singură rugăciunea. Iar de Obşte, şi pentru oricare ar călători din (viaţă), cerându-se a se împărtăşi de Euharístie, Episcopul cu cercetare împărtăşească-l din Prosforá (Proaducere).
TÂLCUIRE
După ce Dumnezeieştii Părinţi aceştia rânduit despre certare, şi cu ce chip, şi în câtă vreme se cuvine a fi neîmpărtăşiţi cei ce s-au lepădat de Hristos, în Canonul acesta rânduiesc, căci câţi dintre unii ca aceştia, se primejduiesc să moară, la aceştia să se păzească şi Canonicească Lege. (Care se socoteşte a fi Canonul 6 al Sinodului din Anghira, mai vechi fiind decât acest 1 Sinod Ecumenic). Încât, oricare se va deznădăjdui spre moarte, să nu se lipsească de cea de săvârşit, şi mai de pe urmă, şi prea de nevoie Merindă pentru călătoria aceea şi înstrăinarea, care este împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine . Însă dacă acesta ce s-a hotărât de moarte, şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, se va însănătoşi iarăşi, acesta să stea numai cu cei Credincioşi, şi să se roage împreună, nu însă şi să se împărtăşească. Iar Valsamon zice, că unul ca acesta, pentru care vorbeşte Canonul acesta, fiindcă se află în locul celor ce împreună stau, pentru aceasta şi întru acelaşi iarăşi i se porunceşte a rămâne. Iar de a fost în locul ascultătorilor, iarăşi întru acela a rămâne. Şi în de Obşte, în Canonul acela în care se află fiecare când se primejduia mai-nainte de împărtăşire, se cade a se întoarce iarăşi la acela după împărtăşire. Şi pentru ca să zicem cu Canon cuprinzător şi obştesc, fieştecărui om (creştin) adică ce se primejduieşte spre moarte, şi cere a se împărtăşi cu Dumnezeiasca Euharistie, Episcopul sau şi Duhovnicescul Părinte, cu cercare, să-l împărtăşească pe el cu Dumnezeieştile Taine.
CANON 14
Pentru cei ce se catihisesc şi au căzut, au socotit sfântul şi marele Sinod, ca, trei ani ei să fie ascultători numai, după aceasta să se roage cu cei ce se catehisesc. [Neocesareea: 5; Laodiceea: 19; Vasilie: 20; Timotei: 6; Chiril:5]
TÂLCUIRE
Catehumeni se numesc de la Catihó, care se tâlcuieşte, învăţ prin cuvânt pe cei începători la Credinţă. Fiindcă se catehiseau aceştia, şi se învăţau Dogmele Dreptslăvitoarei Credinţe. Însă se împărţea în două rânduieli. Şi rânduiala cea întâi era mai îndeplinită, şi numea a celor ce pleacă genunchile, care primesc Credinţa, iar numai Botezul îl mai întârziau. Pentru aceea intra şi în Biserică, până la rugăciunea celor ce se catehisesc, după Canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, care rugăciune în taină zicându-se, şi vremea ei mâna Preotului punându-se asupra lor, îşi pleca genunchile. Iar când se striha, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ieşeau din Biserică. Iar cea a doua rânduială era mai nedeplinită, şi se numea a ascultătorilor. Care în Pridvor stând către împărăteştile uşi, ascultau Dumnezeieştile Scripturi, şi după ascultarea Dumnezeieştii Evanghelii ieşeau, după Vlastar, şi după scoliastul lui Armenopul la perilipsul canoanelor (partea 5 suprascrierea 3) care amândouă rânduieli luminat se văd şi în închipuirea Bisericii care o am închipuit la sfârşitul cărţii. Iar Cardinalul Bona (Cartea 1 despre lucrările Liturghiei) şi alţii oarecare, pe lângă aceste două rânduieli, numără şi alte două, de la Părinţii Apuseni aceste adunându-le. Şi acestea se numeau, una a celor pricepători (pentru că cerea Botezul) şi alta a celor aleşi. Care aşa se ziceau, după ce se înscriau în catalogul celor ce abia aveau a se boteza. Pe care îi numeşte Capul al 7-lea al cărţii a 8-a a Apostoleştilor aşezământuri luminaţi, şi Chiril în Catehisirile sal. Iară Botezaţi Capul al 8-lea al aceleiaşi cărţi a aşezământurilor. Pe aceştia îi pomeneşte şi Canonul al 6-lea al lui Timotei. Acestea aşa fiind zise, zice Canonul acesta: Câţi catehumeni fiind din rânduiala cea întâi şi mai deplinită, s-au lepădat de Credinţă, s-a părut a fi cuviincios sfântului şi marelui Sinodului acestuia, trei ani să stea în cea a doua, şi mai nedeplinită rânduială a celor ce se catehisesc, a celor ce ascultă în Pridvor, şi după acei trei ani să se roage împreună cu cea întâi, şi mai deplinită rânduială a celor ce se catehisesc în lăuntru în Biserică. Cu dreptate însă s-ar nedumeri cineva, pentru ce Sinoadele aşa ceartă pe cei ce se catehisesc, când păcătuiesc, iar marele Vasilie în Canonul 20 al său zice: „şi de Obşte cele ce se face în viaţă de cel ce şi catehiseşte nu se aduc la dare de seamă.” Spre dezlegarea zicerii acesteia împotrivă arătată, după Zonara, că nu a zis marele Vasilie să nu se certe catehumenii, greşind mai înainte de Botez. Că atuncea ar fi potrivnic Sinodiceştilor Canoane. Ci că păcatele catehumenilor nu se aduc dare de seamă, adică la muncă după ce s-au botezat ei. Fiindcă s-au iertat prin sfântul Botez, nu numai de câte, catehumeni fiind, au făcut, ci încă, şi de cele ce au făcut mai-nainte de a se face catehumeni. Adică întru necredinţă fiind. Se ceartă însă catehumenii, pentru că şi ei, deşi cu lucrul nu în lăuntru Bisericii, nici cu lucrarea, mădulări ale Bisericii, însă cu pofta, şi cu îndurarea sufletului, şi cu puterea sunt în Biserică. Căci după Teologul (în cuvântul cel de sfântul Botez) sunt aceştia înaintea uşilor bunei cinstiri; şi s-au zămislit în Credinţă, măcar de nu s-au născut încă prin Botez. Fiindcă nici sunt deznădăjduiţi de toată nădejdea mântuirii, dacă de nevoie vor muri nebotezaţi) precum aceasta se arată din cuvântul cel asupra îngropării, ce face Dumnezeiescul Ambrosie către împăratul Valentinian, ce a murit încă catehisinduse. Deci Sinoadele pentru aceasta ceartă pe cei ce se catehisesc, ca pe cei ce sunt acum ai lor, şi Credinţa o au primit, şi creştini se numesc. Şi câte Legea le zice lor, ca unora ce sunt în Lege le grăieşte după Apostolescul Cuvânt. [ Romani 3, 19]
CANON 15
Pentru multa tulburare şi gâlcevile ce s-au făcut, s-a socotit desăvârşit a se ridica din mijloc obiceiul, cel ce afară de Apostolescul Canon s-a aflat în oarecare părţi. Încât din cetatea în cetate, a nu se muta, nici Episcop, nici Presbiter, nici Diacon. Iar dacă cineva după hotărârea sfântului şi marelui Sinod, s-ar apuca a face ceva de acest fel, s-au s-ar da pe sineşi vreunei lucrări de acest fel, negreşit se strica lucrarea, şi se va aşeza la Biserica, la care Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul s-a Hirotonisit. [Apstol: 14, 15; Sobor: 4, 6; Antioh: 3, 21; Sardichia: 1, 16; Cartag: 57]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte acestea, s-a socotit de cuviinţă a se rădica din mijloc cu desăvârşire obiceiul, care în oarecare părţi s-a izvodit afară de aşezământul şi legiuirea Apostolescului Canon (celui 14 adică, dar şi celui al 15-lea). Pentru multele tulburări, şi gâlcevile cele între unii cu alţii ce călcarea aceasta s-au urmat. Că adică a nu trece dintru o cetate întru alta nici Episcop, nici Presbiter, nici Diacon. Iar dacă cineva în urma Canonului acestuia al acestui sfânt Sinod, s-ar apuca a face una ca aceasta şi s-ar muta dintru o cetate întru alta. Mutarea aceasta ce o va face, negreşit se va surpa, şi Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul se va aşeza la Biserica aceea, la care s-a hirotonisit. Fiindcă nu numai Episcopul, ci şi Presbiterii, şi Diaconii, se cuvine a se hirotonisi la Biserica rânduită, şi nu slobod, după al 6-lea Canon al Sinodului 4 şi după al 14 şi 15 Apostolesc.
CANON 16
Câţi aruncându-se în primejdie, nici frica lui Dumnezeu înaintea Ochilor având, nici Bisericescul Canon ştiind, se vor duce de la Biserica lor Presbiteri, sau Diaconi, sau oricare, se cercetează [cuprind] în Canon; aceştia nicidecum trebuie a fi primiţi la altă Biserică, ci toată sila trebuie a li se face, ca să se întoarcă la a loruşi Parohie. Sau, stăruind [nătângindu-se], se cuvine a fi achinoniţi (neîmpărtăşiţi). Iar de ar îndrăzni vreunul a răpi locul ce se cuvine altuia, şi va hirotonisi în Biserica sa, neînvoindu-se Episcopului de la care a fugit cel ce se cercetează în Canon, fără tărie fie Hirotonia.
TÂLCUIRE
Canonul cel mai de sus rânduieşte ca iarăşi să se aşeze Presbiterii, şi Diaconii la Biserica aceea întru care s-au Hirotonisit, iar acesta şi agrie (adică nelucrare) pune asupra unora ca acestora, de nu se vor îndupleca a se întoarce, zicând: Câţi Presbiteri, sau Diaconi, sau cei împreună număraţi în Canon, şi în Cler , nici de Dumnezeu temându-se, nici Canonul Bisericii cunoscându-le (cel al 15-lea Apostolesc adică) aruncându-se în primejdie se vor duce de la Biserica aceea la care s-au hirotonisit; aceştia, zic, nicidecum se cuvine a se primi la alta (fără de scrisori adică recomanduitoare şi slobozitoare), ci trebuie a fi siliţi să se întoarcă la Bisericile lor. Iar de vor stărui în pisma lor, trebuie a fi neîmpărtăşiţi. Nu însă de Taine, nu de mirenii şi Credincioşii cei din Biserică (Căci după chipul acesta ar fi împotrivnic Canonul acesta celui al 15-lea Apostolesc, care pe unii ca aceştia de la împărtăşirea cea cu mirenii în Biserică nu-i scoate) ci de cei de o tagmă cu dânşii Simpresbiteri şi Sindiaconi. Adică a nu Siliturghisi cu cei Ierosiţi, şi a rămânea argoşi (nelucrători). Iar de ar îndrăzni vreun Episcopi a răpi cu vicleşug pe străin Cleric al altui Episcop, şi al Hirotonisi pe el (poate în mai mare treaptă) în Biserica sa, fără a voi Episcopul Clericului, de la care a fugit, fie fără de tărie Hirotonia cea de acest fel. Citeşte şi pe 15 Apostolesc.
CANON 17
Fiindcă mulţi din cei certaţi (adică cuprinşi) în Canon, pe lăcomia de averi, şi urâtul câştig vânând, au uitat Dumnezeiasca scrisoare ce zice: „Argintul său nu l-a dat în camătă” [Psalm 14, 5]. Şi împrumutând, sute cer înapoi. Au îndreptat (au judecat cu dreptul) sfântul şi marele Sinod, ca de se va afla cineva după hotărârea aceasta luând dobânzi, din întrebuinţare, sau într-alt chip întrebuinţând lucrul, sau în jumătate de dobândă cerând, sau măcar altceva izvodind pentru urâtul câştig, se va caterisi de Cliros şi străin de Canon va fi. [Apostol: 44; Sobor 5: 10; Laodiceea: 4; Cartagina: 5, 20; Vasilie: 14]
TÂLCUIRE
Multe Canoane opresc dobânzile banilor. Dar şi acesta, aceasta o rânduieşte, zicând: fiindcă mulţi Canonici, adică Clerici, iubind lăcomia de averi şi urâtul câştig, au uitat Psalmicescul cuvânt al lui David, cel ce zice, argintul n-a dat în camătă, dreptul adică, cel ce voieşte a lăcui în Muntele cel sfânt al Domnului, adică în Cereasca Împărăţie. Ci împrumutând cel de la datornicii lor se ia sute, adică zece lei la sută (care era dobânda cea mai grea decât celelalte). Fiind zic, că o fac aceasta Clericii, au judecat cu dreptul sfântul şi marele Sinodul acesta, că dacă în urma Canonului acestuia, s-ar afla vreun Cleric să ia dobândă, sau ca o negoţitorie oarecare întrebuinţând lucrul, sau şi după alt chip (voind adică a nu se arăta că el ia dobândă) dă banii săi la cei ce au trebuinţă, însă se învoieşte cu dânşii să ia şi el parte din dobândă, şi din câştigul banilor, numindu-se pe sineşi, nu împrumutător, ci părtaş). Deci ori care s-ar afla că face aceasta, sau că cere jumătate de dobândă, sau vreun alt lucru asemene izvodeşte pentru urâtul câştig. Unul ca acesta se va caterisi din Cler, şi se va înstrăina din Canoniceasca rânduială. Citeşte la 44 Apostolesc.
CANON 18
Au venit la sfântul şi marele Sinod (ştiinţă), că în oarecare locuri, şi cetăţi, Presbiterilor, Euharístia Diaconii o dau. Care nici Canonul, nici obiceiul au predanisit, ca cei ce stăpânire nu au prosforá (proaduce), celor ce prosforează se le dea Trupul lui Hristos. Şi aceia s-a făcut cunoscut, că acum unii din Diaconi şi mai înainte de Episcop, se ating de Euharístie. Deci acestea toate rădicese, şi rămâie Diaconii întru măsurile lor, ştiind ei, că, a Episcopului sunt slujitori, iar decât Presbiterii mai mici. Şi să ia după rânduială Euharístia după Presbiterul, ori Episcopul dându-le lor, ori Presbiterul. [Laodiceea 20; Sobor 6: 7] Dar nici a şedea între Presbiteri să fie iertat Diaconilor. Că afară de Canon, şi afară de rânduială este cel ce făcea; iar dacă unul nu ar voi a se supune, şi după hotărârile acestea, înceteze de Diaconie.
TÂLCUIRE
Pretutindene se cuvine a se păzi buna rânduială, iar mai ales între cei sfinţiţi, (adică Hirotonisiţi) pentru aceasta şi Canonul acesta îndreptează un lucru ce fără de rânduială se făcea. Că zice, au venit la auzul sfântului, şi marelui Sinodului acestuia, că în oarecare locuri, şi cetăţi, Diaconii dau Dumnezeiasca împărtăşire Presbiterului, care aceasta nici vreun Canon în scris, nici obicei nescris o a predanisit. A da adică Trupul lui Hristos Preoţilor celor ce-l Ierurghisesc pe el, Diaconii cei ce nu stăpânire a-l Ierurghisi (adică cu sfinţenie a-l lucra). Pe lângă acestea încă şi aceasta s-a vestit, că unii din Diaconi se împărtăşesc înainte de Presbiteri. Deci toate nerânduielile acestea să se ridice din mijloc, şi Diaconii să rămâie în hotarele lor, adică nici Euharístia să o dea preoţilor, nici mai-nainte de Preoţi să se împărtăşească. Ştiind că a Episcopului sunt slujitori, precum şi însuşi numele acesta însemnează: că Diacon va să zică slujitori. Iar decât Preoţii sunt mai josiţi şi mai mici, «Iar cel mai mic de cel mai mare se Binecuvintează» [Evrei 7, 7]. Precum zice Apostolul, şi nu pe dos. Primească dar după rânduială Dumnezeiasca Euharístie după ce se vor împărtăşi Presbiterii, dându-o aceasta lor, sau Episcopul, sau (de nu va fi de faţă Episcopul) Presbiterul. Dar nici voie este Diaconilor a şedea între Presbiteri, fiindcă aceasta este fără rânduială şi afară de Canon. Că arată, că Diaconii ar fi de o cinste cu Presbiterii, care lucru nu este. Iar dacă şi în urma Canonului acestuia nu ar voi careva din Diaconi a se supune, înceteze de Diaconia sa.
CANON 19
Pentru cei ce s-au făcut următori lui Pavel (Samosatelui), apoi au năzuit la Catoliceasca Biserică, sau pus hotărâre a doua oară a se boteza ei negreşit. Iar dacă unii în timpul trecut, s-ar fi rânduit în Cler, de s-ar arăta neprihăniţi şi nemânjiţi după ce de al doilea se vor boteza Hirotonisească-se de Episcopul Catoliceştii Biserici. Iar dacă certare i-ar afla pe ei neharnici, se cuvine a se caterisi ei. Aşişderea încă şi pentru Diaconiţe, şi de Obşte pentru toţi cei cercetaţi [număraţi] în Canon, aceastaşi închipuire se va păzi. Am pomenit însă pentru Diaconiţe care se numără în Schimă; fiindcă nici vreo hirotesie oarecare au, negreşit între mireni să se numere ele. [Apostol: 47; Sobor 1: 2; Sobor 5: 95; Laodiceea: 7, 8; Cartagina: 66] [Sobor 4: 15; Sobor 5: 14, 40; Vasilie: 44; Cartagina 5, 51, 135]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte pentru cei ce s-au născut în eresul lui Pavel Samosateului, iar după aceasta au năzuit la Catoliceasca Biserică, zicând că, Canon şi tip s-au dat ca negreşit a doua oară să se boteze ereticii cei de acest fel (vezi însă că cu rea întrebuinţare numeşte Sinodul Botez pe Botezul Pavlianíştilor, şi alăturându-l pe el cu Botezul nostru, nu cu însuşi acela al lor, au întrebuinţat graiul acesta, adică a doua oară să se boteze; şi vezi Prolegomena Sinodului din Calcedon, fiindcă nu se botează ei întocmai ca şi cei Dreptslăvitori). Iar dacă unii dintr-înşii s-au Hirotonisit Clerici mai-nainte de Drepslăvitorul Botez, neştiind Arhiereii ce i-ar fi Hirotonisit, că sunt eretici, sau că au Hirotonisiţi în Clerul Pavlianiştilor. Aceştia zic după ce a doua oară se vor Boteza în Dreptslăvitorul Botez, de se va vedea viaţa lor neprihănită, şi nemânjită, să se Hirotonisească de Episcopul Catoliceştii şi Dreptslăvitoarei Biserici, fiindcă întâia Hirotonie ce au luat eretici fiind, cu totul nici se socoteşte Hirotonie. Căci cum este cu putinţă cel ce nu este Botezat după Dreptslăvitoarea Credinţă, a lua venirea Sfântului Duh, şi Darul şi Hirotonie? Iar cercetându-se de se vor afla nevrednici de Preoţie, se cuvine a se caterisi, adică a se scoate din Cler. Că cu rea întrebuinţare s-au luat aici caterisirea de scoatere. Fiindcă se cateriseşte chiar, cel ce s-a ridicat mai-nainte la înălţimea Ierosirii şi a Clirosului. Iar aceştia ce nici ca cum au luat Hirotonia, din care înălţime se vor caterisi? Cu adevărat nici din una. Sau poate că zice, a se caterisi din Preoţia şi Clirosul Pavlianiştilor. Că precum Botez au numit pe cel după a lor rânduială făcut, aşa au numit şi Cler pe cel al lor, şi prin urmare caterisis; precum şi Canonul al 8-le al celui din Laodiceea Cler numeşte pe cel al Montaniştilor. Şi aceasta ce am zis pentru bărbaţi, trebuie a se păzi fără schimbare, şi la femei. Adică dacă unele din femeile Pavlianiştilor se vor fi Hirotonisit de Episcop Dreptslăvitor Diaconiţe, neştiind eresul lor, sau de vor fi şi fost Hirotonisite în ceata Diaconiţelor cea a Pavlianiştilor, acestea, zic, să se Boteze a doua oară, şi de se vor arătat vrednice de Diaconie după Botez, Hirotonisească-se Diaconiţe (şi vezi şi Canoanele 46 şi 47 Apostolesc, şi pe al 7-lea al Sinodului al 2-lea). Iar ceea ce adaugă Canonul, zicând: Am pomenit de Diaconiţe care se numără în shimă, fiindcă nici au vreo hirotesie, negreşit între mireni să se numere ele; măcar că este cu anevoie de înţeles. Însă înţelegerea este aceasta, că, am pomenit însă osebit pentru Diaconiţe, care la Pavlianişti avea shima aceasta, adică slujba Diaconiţelor, că şi acestea, precum şi ceilalţi Clerici ai lor, ca nişte mireni se cuvine a se socoti. Pentru că, precum acia nu aveau vreo hirotonie, lipsiţi fiind de Dumnezeiescul Dar, aşa şi Diaconiţele cele ce erau la dânşii, numai shima (adică chipul) Diaconiţelor aveau, iar hirotesie adevărată, şi de Dar dătătoare nu aveau. încât, ca nişte mirence se cade a se cunoaşte şi ele după botez, precum era şi mai-nainte.
CANON 20
Fiindcă sunt unii care Duminica pleacă genunchile şi în zilele Cincizecimii. Pentru a se păzi toate întru toată parichia (parohia) sau socotit de sfântul Sinod, stând, Rugăciunile a se da lui Dumnezeu. [Sobor 6: 90; Petru: 15]
TÂLCUIRE
Obiceiurile cele de Apostoli, şi de Părinţi predanisite, se cuvine de Obşte a se păzi toate, de toate Bisericile, şi unele de unele numai. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte că, de vreme ce oarecare creştini pleacă genunchile (adică îngenunchind) şi în ziua Duminicii, şi în zilele cele după Paşti până la Cincizecime (adică până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh). Care lucru este afară de Canoane, şi necuviincios. Deci spre a se păzi toate Apostoleştile şi Părinteştiile Predanii, întru toate Dreptslăvitoarele Biserici a toată lumea; dintre care una este, şi a nu pleca genunchile în ziua Duminicii, şi întru toată Cincizecimea. A socotit de cuviinţă Sfântul Sinodul acesta, ca să-şi dea toţi creştinii rugăciunile lor lui Dumnezeu, în zilele acestea, nu îngenunchiaţi, ci stând şi drepţi. Iar Marele Vasilie, în capul 27 din cele pentru Sfântul Duh care este Canon al 91-lea să nu plecăm genunchile Dumineca şi în Cincizecime, ci şi cuvântul, şi pricinile le adaugă pentru care aceasta nu facem. Că Duminica zice, stând drepţi ne rugăm nu numai că întru dânsa împreună cu Hristos ne-am sculat, şi suntem datori a asculta cele de sus şi Cereşti, dar şi pentru că ziua Duminicii se vede oarecum a fi asemănare şi închipuire a viitorului veac, întru care adică toţi se vor afla sculaţi. Pentru care şi începătoare fiind aceasta a zilelor, nu s-au numit de Moise întâia, ci una. Care şi a opta este, însemnând pe cea cu adevărat a opta ce are a fi după sfârşitul veacului acestuia al şaptelea. Şi în toată cincizecimea împreună stând drepţi ne rugăm, pentru că aceasta este aducătoare aminte de Învierea ceea ce se nădăjduieşte în veacul cel viitor, ca prin chipul cel drept să mutăm mintea noastră de la veacul de acum la cel viitor. Unit cu marele Vasilie zice şi Dumnezeiescul Iustín în întrebarea 115 hotărâtor, că în Duminică genunchi nu se pleacă, fiind semnul Învierii, prin care cu Darul lui Hristos ne-am slobozie de păcat şi din moarte. Iar în cincizecime nu plecăm genunchele, fiindcă aceasta este de o putere cu ziua Duminicii, după cuvântul Învierii; şi că obiceiul acesta a luat început din vremile Apostolilor, precum zice fericitul Irinéu mucenicul, care şi Episcop Lucdúnelor a stătut, în cuvântul cel pentru Paşti. Încă împreună mărturiseşte şi Dumnezeiescul Epifánie, că îngenunchere nu se face în toată Cincizecimea. Acestea zic, şi sfinţitul Augustín în Epistolía cea către Ianuárie, şi Ironím împotriva Luchiferiánilor, şi Dumnezeiescul Ambrósie şi Tertulián. Ci şi Canonul 1 al lui Teófil hotărăşte a se cinsti fiecare Duminică, şi a se prăznui. Fiindcă ea întâia este ca început de viaţă, şi a opta, ca o covârşitoare Iudaicescului Sabatism, adică în a zilei a şaptea. Însemnează că Canonul 56 al Sinodului din Cartagina zice, că între cele ce s-au cercat şi s-au ispitit în Niceea era scris, să Liturghisescă Prebíterii postiţi; însă în Canoanele acestea ale Sinodului din Niceea nicăieri una ca aceasta se află.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu