CANOANELE SFÂNTULUI ŞI ECUMENICULUI AL PATRULEA SINOD TÂLCUITE

CANON 1

Canoanele cele aşezate de sfinţii Părinţi în fiecare Sinod până acum, am îndreptuit a se ţinea. [Sinod 6: 2; Siond 7:1]

TÂLCUIRE
Canonul acesta judecă că este cu dreptul a stăpâni, adică a-şi avea tăria, şi puterea, toate Canoanele, care din început şi până acum s-au dat de Sfinţii Părinţi, care Canoane trebnicesc, ori spre scumpătatea Dogmelor, ori şi spre Bisericeasca buna rânduială, în fiecare Sinod şi Ecumenic şi localnic.

CANON 2

Dacă vreun Episcop pentru bani ar face Hirotonie, şi la vânzare ar deduce pe Darul cel nevândut, şi ar Hirotoni pe bani Episcop, sau Horepiscop, sau Presbiteri, sau Diaconi, ori pe altul oarecare din cei număraţi în Cler, ori ar provivasí [înainta] pentru bani Iconom, sau Écdic (avocat), sau Paramonar, sau ori pe cine din Canon pentru al său mârşav câştig, cel ce s-ar vădi că a făcut aceasta, să se primejduiască despre treapta sa. Şi cel Hirotonisit nimic să se folosească din Hirotonia cea din negoţ, sau din provivasire [înaintare]. Ci să fie străin de vrednicia sau de purtarea de grijă, ce au dobândit pentru bani. Iar dacă cineva s-ar arăta şi mijlocind pentru nişte aşa urâte şi nelegiuit luări, şi acesta, de ar fi Cleric să cadă din treapta sa, iar de va fi mirean sau Monah, să se anatematisească. [Apostol: 29, 30, Sinod 6: 22, 23; Sinod 7: 3, 4, 5, 19; Vasilie 91; Laodiceea 12; Epistolía lui Ghenádie şi Tarásie]

TÂLCUIRE
Episcopii adică, şi Prebíterii, şi Diaconii se Hirotonisesc, după Zonará, iar Citeţii, şi Psalţii, şi Egumenii, şi Hirotesesc, şi se pecetluiesc, iar alţii se înaintează numai fără pecete, precum Iconomii şi Écdichii, şi Paramonárii şi Prosmonárii (adică stăruitorii). Deci oricare Episcop, (rânduieşte Canonul acesta) pe toţi aceştia, şi pe ceilalţi Clerici, i-ar face cu bani, şi pentru mârşavul său câştig ar vinde pe nevândutul Darul Duhului, acesta vădindu-se, să se caterisească din treapta Arhieriei. Dar şi acela ce cu chipul s-ar Hirotonisi, să nu se folosească de hirotonia, sau înaintarea aceasta neguţătorească, ci să fie lepădat, şi din Preoţia, şi din Offícia ce a luat. Iar de s-ar face cineva mijlocitor la aceste mârşave câştiguri. De va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi Monah, sau mirean, să se anatematisească.

CANON 3

Au venit la Sfântul Sinod (înştiinţare), că oarecare din cei număraţi în Cler, pentru mârşav câştig se fac năimiţi străinelor averi, şi lucrează lucruri lumeşti, lenevindu-se despre Liturghia lui Dumnezeu, şi alergând prin casele lumenilor, şi primind asuprăşi încredinţări de averi pentru iubirea de argint. Deci au hotărât Sfântul şi marele Sinod, ca nimeni de acum înainte, nici Episcop, nici Cleric, nici Monah, să poată moşii să-şi închirieze, sau a se băga pe sineşi în lumeşti ocârmuiri de lucruri. Afară numai dacă de Legi s-ar chema, la neapărată epitropie a celor nevârstnici, sau Episcopul Cetăţii i-ar rândui să poarte grijă de lucruri Bisericeşti, sau de orfani, sau de văduve fără de purtări de grijă, şi de feţe ce mai ales au trebuinţă de Bisericescul ajutor, pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva s-ar apuca de aici înainte a călca cele hotărâte, unul ca acesta supuie-se certărilor Bisericeşti. [Apostol: 6, 81, 83; Sinod 4: 7; Sinod 1 şi 2: 11; Cartagina: 18; Sinod 7: 10]

TÂLCUIRE
Canonul acest rânduieşte, fiindcă au venit la auzul Sinodului că oarecare Clerici, pentru mârşavul câştig îşi închiriază moşii străine, şi se împleticesc pe sineşi în lucruri lumeşti pentru câştig, lenevindu-se despre slujbele Preoţiei. Şi întrând în casele celor lumeşti, şi moşiile lor pentru iubire de argint le iau asuprăşi. Pentru aceasta au hotărât sfântul acesta Sinod, de aici înainte, nici un Episcop, sau Cleric, sau Monah, să nu ia în chirie moşii, şi să nu se bage pe sineşi în ocârmuiri de lucruri lumeşti. Afară numai de va fi chemat de Legi spre a se face Epitrop de copii nevârstnici, curátor (nevârstnici sunt până la 14 ani), sau purtători de grijă a afilícilor (de la 14 până la 25) şi afară numai, dacă Episcopul cetăţii l-ar îndemna pe el să poarte grijă de lucrurile Bisericii, sau de orfani, şi de văduve ce nu ar avea purtători de grijă, şi de alte feţe care mai ales au trebuinţă de Bisericescul ajutor, şi apărare. Nu pentru vreun câştig, şi dobândă, ci mai vârtos pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de aici înainte ar îndrăzni a le călca acestea, unul ca acesta să se facă vinovat Bisericeştilor certări. Şi care sunt acestea? Cele ce Apostoleştile Canoane le rânduiesc: Adică căderea lor cea din Cler.

CANON 4

Cei ce cu adevărat, şi din curăţenie petrec viaţă Monahicească, învrednicească-se de cinste cuviincioasă. Iar fiindcă oarecare, Monahicescul Chip întrebuinţându-l cu făţărnicie, şi Bisericile, şi politiceştile lucruri le tulbură, înconjurând cu nebăgare de seamă prin cetăţi, ci încă şi Monastiri meşteşugesc a-şi face. Sau socotit dar nimeni nicăieri a zidi, nici Mănăstire a alcătui, sau Casă de rugăciune fără de voia Episcopului cetăţii. Iar Monahii cei ce petrec prin fiecare cetate şi sat, să se supuie Episcopului, şi să îmbrăţişeze liniştea, şi să ia aminte de singură ajunarea, şi de Rugăciune, în locurile acelea stăruind în care de lume s-au lepădat, şi nici Bisericeştile, nici lumeştile lucruri, a le supăra, sau a se împărtăşi, părăsind Mănăstirile lor. Fără numai de li s-ar da voie cândva pentru trebuinţă de nevoie de către Episcopul cetăţii. Şi nici pe un rob să primească în Mănăstire pentru a se face Monah fără de voia stăpânului lui. Iar pe cel ce ar călca hotărârea noastră aceasta, am poruncit să fie neîmpărtăşit, pentru a nu se huli Numele lui Dumnezeu. Episcopul cetăţii însă trebuie a face trebuincioasă purtarea de grijă pentru Mănăstiri. [Sinod 4: 24, Sinod 7: 17, 21; Sinod 1 şi 2: 1] [Apostol: 82; Vasilie: 40, 42; Cartagina: 73, 90; Sinod 6: 85; Gangra: 3]

TÂLCUIRE
Acestea rânduieşte Canonul acesta. Că cei ce cu adevărat şi fără vreo făţărnicie petrec Monahiceasca viaţă, să se învrednicească de cuviincioasa cinste. Dar fiindcă unii întrebuinţează Monahiceasca Schimă spre arătare, şi spre amăgire ca să se cinstească, şi tulbură Bisericeştile, şi politiceştile lucruri, voind a le ocârmui, şi înconjură cu nebăgare de seamă prin cetăţi, şi se apucă să-şi zidească Mănăstiri loruşi. Pentru aceasta au socotit de cuviinţă Sinodul, ca nici un Monah, nici prin sate, nici prin cetăţi, nici în pustie, sau în vreo altă parte să zidească şi să alcătuiască Mănăstire, sau casă de rugăciune fără de voia Episcopului celui de loc. Iar Monahii cei ce se fac în fiecare cetate, sau sat, să se supună Episcopului locului, şi să se liniştească în singură Rugăciunea, şi în Post zăbovindu-se, şi rămânând în Mănăstirile acelea unde şi-au tuns părul capului, fără a le lăsa pe ele şi fără a se încâlci pe sineşi în trebi Bisericeşti, şi politiceşti; afară numai dacă de nevoie, şi de trebuinţă s-a rândui de Episcopul la aceasta, judecându-l el a fi iscusiţi. Pe lângă acestea însă s-au socotit de cuviinţă, a nu se primi vreun rob în Mănăstire ca să se tundă Monah fără de voia stăpânului lui. Ca nu văzând oamenii şi pe Monahi încâlcindu-se în lucruri lumeşti, şi stăpânii mâhnindu-se pentru robii lor, să hulească tagma Monahicească, şi din aceasta se huleşte printr-înşii Numele lui Dumnezeu. Deci oricare ar călca Canonul acesta, să se aforisească. Însă precum Monahii se cuvine a se zăbovi în lucrurile cele cuviincioase Monahilor; aşa şi Episcopul trebuie a avea cuviincioasă purtare de grijă pentru Mănăstirile lor, apărându-i, şi miluindu-i în trebuinţele cele de nevoie, ori dintru ale sale, ori din sărăceştii bani ai Bisericii, după Canonul 41 Apostolesc, şi 25 al Antiohíei, pentru două pricini, întâi, pentru ca să rămâie ei liniştiţi, şi nerăspândiţi, şi al 2-lea ca să dobândească şi el din aceasta folos sufletesc.

CANON 5

Pentru Episcopii, sau Clericii, ce se mută din cetate în cetate, s-a socotit ca , Canoanele cele despre aceştia aşezate de către sfinţii Părinţi, să-şi aibă tăria. [Apostol: 14, 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 6: 17; Antiohia: 3, 16, 21; Sardichia: 1, 2, 15, 16, 19; Cartagina: 57, 63, 90]

TÂLUCUIRE
Canonul acest rânduieşte să aibă tărie Canoanele acelea ce s-au aşezat de Sfinţii Părinţi, care opresc mutările Episcopilor şi ale Clericilor, de la o cetate la alta, şi de la o Epárhie la altă Epárhie.

CANON 6

Nimeni cu neatârnare să se Hirotonisească, nici Presbiter, nici Diacon, nici oricare din cei din tagma Bisericească, decât osebit să se numească cel ce hirotoniseşte sau pentru Biserica Cetăţii, sau Micenicească, sau pentru Mănăstire. Iar cei ce Hirotonisesc cu neatârnare, a hotărât sfântul Sinod ca acest fel de Hirotesie să fie fără tărie, şi nicăiurea să poată lucra spre ocara celui ce i-a Hirotonisit. [Neocesáreea 13]

TÂLCUIRE
Vrând Sfântul Sinodul acesta cu lesnire a opri mutările celor sfinţiţi cu Hirotonie ce se face din loc în loc afară de Canoane, a cărora începutul şi rădăcina este că se Hirotonesc neatârnat şi nehotărât. Rânduieşte prin acest Canon al său, a nu se Hirotonisi de aici înainte cu aceste fle de chip, nici Preot, nici Diacon, nici altul oarecare Bisericesc. Fără numai hotărâtor pentru Biserică cetăţenească, sau sătească, sau Mănsăstirească, sau Mucenicească, zicând în glas Arhiereul la Rugăciunea Hirotoniei: „Dumnezeiescul Dar prohiriseşte pe cutare Presbíter, sau Diacon, a cutărei Biserici, sau Mănăstire, anume.” Adică întocmai precum în glas se zice şi numele Epárhiei la Hirotonia fiecărui Episcop. Iar câţi nehotărâtor se vor Hirotonisi, au poruncit Sfântul Sinod să fie fără tărie Hirotonia lor. Şi nici într-un loc să poată a o lucra. Pentru ca să se necinstească din această lucrare Arhiereul cel ce o au dat afară de Canoane, ca din aceasta să se înţelepţească, şi altă dată să nu facă aceasta. Iar tu cititorule suspină rogu-te! Fiindcă în ziua de astăzi nici la o Hirotonie de Diacon, sau de Presbíter se zice în glas numele Bisericii, sau al Mănăstirii osebit, precum Canonul acesta porunceşte. Care lucru se vede că pe lângă celelalte şi acesta este întăritor al Hirotoniei, deşi călcătorii acestuia nicicum o socotesc.

CANON 7

Cei ce odată în Cler s-au rânduit, şi Monahi, am hotărât, ca nici la oaste, nici la dregătorie lumească să vie. Sau aceasta îndrăznindu-o, şi necăindu-se ca să se întoarcă la aceasta, care pentru Dumnezeu mai-nainte o au ales, să se anatematisească. [Apostol: 6, 81, 83; Sinod 4: 3, 6; Sinod 1 şi 2: 11; Cartagina: 18; Sinod 3: 1]

TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta ca Clericii şi Monahii, nici ostaşi să se facă, nici lumeşti dregătorii să ia asuprăşi, iar cei ce îndrăznesc acestea, şi nu se căiesc să se întoarcă iarăşi la rânduiala cea mai dinainte a vieţii, care pentru Dumnezeu o au fost ales, să se anatematisească. Pentru ce însă Canonul 83 al Apostolilor îi cateriseşte numai pe aceştia, iar acesta şi anatematiseşte? Ori că acela zice, după Zonará, şi după ceilalţi tâlcuitori, pentru acei ce, purtând chipul Clerului, vin la unele ca acestea. Iar acesta zice pentru cei ce leapădă şi chipul Clericului, şi al rânduielii Monahiceşti, şi iau asuprăşi unele ca acestea. Dar poate pentru că aceste zice pentru aceia, ce, după ce odată îndrăznesc a face unele ca acestea, nu mai vor a se pocăi, şi a se întoarce la viaţa cea dintâi (care cel Apostolesc nu zice), pentru aceasta ca pe unii ce nu se pocăiesc, mai tare i-au pedepsit pe aceştia.

CANON 8

Clericii (caselor) sărăceşti, şi ai Mănăstirilor, şi ai celor Muceniceşti, să rămână sub stăpânirea Episcopilor celor ce sunt în fiecare cetate, după predarea sfinţilor Părinţi, şi nu cu obrăznicie să se desfrâueze, împotriva Episcopului lor. Iar cei ce vor îndrăzni a răsturna acest fel de întipuire, ori în ce chip, şi nu se vor supune Episcopului lor. De vor fi Clerici, să-i supune certărilor Canoanelor, iar de vor fi Monahi, sau mireni, să fie ackinóniţi (neîmpărtăşiţi).

TÂLCUIRE
Rânduirea Canonului acestuia este aceasta. Că, Clericii, şi cei Ierosiţi care se află la casele cele hrănitoare de săraci, adică la orfanotrofii: la Girocomii (hrănitorii de bătrâni), şi nosocomii (spital), şi al Mănăstiri, şi în Bisericile Mucenicilor, trebuie a rămâne totdeauna supunându-se Episcopilor fiecărei cetăţi, după predarea sfinţilor Părinţi, şi a nu sări cu obrăznicie din stăpânirea Episcopului lor. Iar câţi vor îndrăzni cu orice chip a călca Canonul acesta, şi a nu se supune Episcopului lor, aceştia, de vor fi Ierosiţi şi Clerici, să fie supuşi certărilor Canoanelor, celor ce le-ar afla de cuviinţă, însuşi Episcopul acel de loc. Iar de vor fi Monahi, şi mireni să se afurisească. Pentru ce însă mai sus zicând Canonul, Clerici şi Monahi, jos zice, şi mireni? Pentru ca să arate pe mirenii aceia, în a cărora rázim, şi apărare, răzmându-se Clericii, şi Monahii, se obrăznicesc asupra Arhiereului, şi nu i se supun .

CANON 9

Dacă vreun Cleric are judecată cu Cleric, să nu lase pe Episcopul său, şi să alerge la judeţuri lumeşti. Ci mai întâi cerceteze-se pricina de Episcopul său. Sau cu voia Episcopului său, de acei ce ar voi amândouă părţile, să se facă judecată. Iar de ar face cineva afară de acestea, să se supuie Canoniceştilor certări. Iar dacă vreun Cleric ar avea judecată cu al său cu alt Episcop, să se judece de Sinodul Epárhiei. Iar dacă vreun Episcop cu Mitropolitul al aceleiaşi Epárhii, sau Cleric s-ar gâlcevi, năzuiască, ori la Exarhul ocârmuirii, ori la scaunul împărăteştei cetăţi a Constantinopolului, şi la acela să se judece. [Apost: 74; Sinod 1: 6; Sinod 4: 17, 21; Antiohia: 14, 15; Cartagina: 8, 12, 14, 15, 16, 27, 28, 36, 37, 96, 105, 115, 118, 134, 137, 138, 139]

TÂLCUIRE
Când un Cleric va avea judecată cu alt Cleric, rânduieşte Canonul acesta să nu lase pe Episcopul său, şi să-şi caute judecată la judeţuri lumeşti. Ci mai înainte să o caute al Episcopului său, sau şi cu socotinţa şi voia Episcopului său, să se cerceteze judecata de judecători aleşi, cu care s-ar mulţumi amândouă părţile, pârâşul adică, şi pârâtul. Iar oricare Cleric ar face într-alt chip, să se supuie de către Episcopi Canoniceştilor certări. Iar când Clericul ar avea judecată cu însuşi Episcopul său, să caute judecata la Sinodul Epárhiei. Iar când Episcopul iarăşi, sau Clericul, ar avea judecată cu Mitropolitul, meargă la Exárhul ocârmuirii , sau la scaunul Împărăteştei cetăţi a Constantinopolului, şi la acela cercetează-se judecata.

CANON 10

Să nu fie iertat unui Cleric a se număra totodată şi Bisericile a două cetăţi, şi în aceea pentru care din început s-a hirotonosit, şi în aceea ce a alergat, ca la o mai mare oarecum, pentru pofta slavei deşarte. Iar cei ce o ar face aceasta, să se aşeze la Biserica lor, la care din început s-au hirotonisit, şi acolo numai să Liturghisească. Însă dacă vreunul s-a mutat acum de la o Biserică la alta, cu nimic de lucrurile Bisericii cei mai dinainte să se împărtăşească, adică de la cea mucenicească ce a fost sub dânsa, sau din casa săracilor, sau a primitorilor de străini. Iar pe cei ce îndrăznesc după hotărârea marelui, şi Ecumenicului Sinodului acestuia, a face ceva din cele acum oprite, a hotărât Sfântul Sinod, să cadă din treapta lor. [Apostol: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 20: Sinod 6: 17, 18; Sinod 7: 15; Antiohía: 3; Cartagina: 63, 98; Sardíchia: 15, 16, 19]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că nu este iertat un Cleric a se număra totodată în Bisericile a două Cetăţi (sau şi a uneiaşi Cetăţi după al 15-lea Canon al Sinodului 7) întru una la care de la început s-a Hirotonisit, iar la alta la în urmă s-a mutat, ca la una ce este mai mare, pentru slava deşartă, şi pentru urâtul câştig. Iar câţi după Canonul acesta fac această necuviinţă, să se întoarcă la Biserica cea mai dinainte pentru care s-a Hirotonisit. Şi acolo numai să lucreze cele ale Clericatului. Iar de au apucat cineva până acum a se mutat de la o Biserică la alta, rămânând în mutare, să nu mai dobândească vreo Pénsie din lucrurile Bisericii mai dinainte, din cele primitoare de străini zic, hrănitoare de săraci, şi Muceniceşti Biserici. Iar câţi în urma Canonului acestuia al marelui Sinod vor îndrăzni a face ceva din acestea, aceştia să se caterisească. Iar Nearaoa 16 ce se află în titlul al 3-lea al cărţii 3 a Vasilicalelor rânduieşte, că de va muri vreun Cleric al vreunei Biserici, să nu se Hirotonisească îndată acolo altul, ci de se vor afla la alte Biserici mai mulţi Clerici, peste cei rânduiţi, să ia din aceia, şi să plinească numărul Clericului celui lipsit, până ce vor ajunge Clericii la câtimea cea din început rânduită Bisericii noastre.

CANON 11
Toţi săracii, şi care au trebuinţă de ajutor, cu cercetare, şi cu Epistolíi, adică nu numite singure păciuitoarea Bisericeşti am hotărât să umble, şi nu cu recomendaţii. Pentru că Epistolíile recomenduitoare se cuvin a se da singur feţelor ce sunt în ipólipsis. [Apostol: 12, 33; Sinod 4: 13; Sinod 6: 17; Antiohía: 7, 8, 11; Laodiceea: 41, 42; Sardichia: 7, 8; Cartagina: 31, 97, 116]

TÂLCUIRE
Toţi săracii, şi cei ce au trebuinţă de ajutor, hotărăşte Canonul acesta, mai întâi să se cerceteze, dacă cu adevărat au trebuinţă de ajutor, şi aşa să ia de la Episcopi mici scrisori, care se numesc paşnice, pentru că pricinuiesc pace celor ce pătimeau de mânia, şi de nedreapta socoteală a stăpânitorilor, şi a celor puternici. (Aceste scrisori însă se numeau şi apolitiké, slobozitoare). Dar să nu ia, şi recomenduitoare. Pentru că recomendaţiile mai de multe ori se cuvine a se da feţelor acelora, al căror nume s-au fost defăimat mai-nainte, iar prin recomenduitaorele scrisori se recomenduieşte şi se dezvinivoţeşte , citeşte tâlcuirea şi subînsemnarea Canonului 12 Apostolesc.

CANON 12

Au venit la noi (ştiinţă), că oarecare afară de Bisericeştile legiuiri năzuind la stăpâniri, prin Pragmátice pe o Epárhie au tăiat-o în două, încât din aceasta sunt doi Mitropoliţi întru aceeaşi Epárhie. Deci a hotărât Sfântul Sinod, de aici înainte nimic de acest fel a se îndrăzni de vreun Episcop. Fiindcă cel ce se va apuca a face una ca aceasta cade din treapta sa. Iar câte cetăţi acum prin scrisori împărăteşti, care cu nume de Mitropolie s-au cinstit, singură cinstea dobândeasc-o, şi Episcopul cel ce ocârmuieşte Biserica ei, însă păzindu-se însuşitele dreptăţi ale Mitropoliei celei adevărate.[Sinod 1: 8] [Apostol: 34; Sinod 1: 6, 7; Sinod 2: 2, 3; Sinod 3: 8; Sinod 4: 28; Sinod 6: 36, 39]

TÂLCUIRE
Fiindcă oarecare Episcopi iubitori de începătorie, năzuind la împăraţi, prin porunci împărăteşti (că acestea sunt Pragmáticele [negoţiaţiile] ce le zice aicea Canonul) cereau să se cinstească cu nume de Mitropolie Episcopiile lor, şi pe o Epárhie şi Mitropolie împărţeau în două. Încât din aceasta urmau a fi întru una şi aceeaşi Mitropolie, doi Mitropoliţi (care lucru este afară de Sinodiceştile Canoane, şi mai ales de cel al 8-lea Canon al Sinodului întâi). Şi să se prigonească între sineşi din pricina aceasta Episcopii Epárhiei aceleia. Pentru aceasta au hotărât sfântul Sinodul acesta, ca de aici înainte nici un Episcop să îndrăznească aceasta. Iar oarecare, numai de s-ar apuca de una ca aceasta, deşi nu o ar isprăvi, să se caterisească. Iar câte cetăţi şi Episcopii, au apucat de s-au cinstit prin împărăteşti scrisori cu nume de Mitropolie, să aibă numai cinstea cea din numele acela, şi ele, şi Episcopii cei ce le au. Dreptăţile însă, şi stăpânirea lucrurilor Mitropoliei, să se păzească Mitropoliei celei ce cu adevărat, şi din început se zice, şi este Mitropolie, fără a putea cel nou ce cu singură cinstea să zice Mitropolit, a sfeterisí (a-şi însuşi) ceva din acestea. Iar dreptul chiar a adevăratei Mitropolii, este a hirotonisi Mitropolitul ei pe Episcopul Mitropoliei celei din nou cinstite, după Canonul 6 al Sinodului întâi, care zice, că nu este Episcop cel ce nu se face cu socotinţa Mitropolitului.

CANON 13

Clericii străini, şi Anagnóşti în altă cetate, fără de scrisori recomenduitoare ale Episcopului lor să nu liturghisească. [Apsotol: 12, 15]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că străini Clerici şi Anagnóştii, să nu poată a lucra ceva al Clericatului lor în altă Epárhie, fără să aibă scrisori recomenduitoare, de Hirotonia, şi de Ortodoxia, şi de cealaltă vieţuire a lor. Ca nişte mireni însă să se împărtăşească acolo.

CANON 14

Fiindcă în oarecare Epárhii s-au iertat Anagnóştilor şi Psalţilor a se însura, au hotărât Sfântul Sinod a nu fi iertat vreunul din aceştia a lua muiere de altă religie. Iar cei ce acum dintr-o însoţire ca aceasta au făcut copii, de au apucat a boteza pe cei născuţi dintr-înşii de către eretici, să-i aducă pe ei la împărtăşirea Catoliceştii Biserici. Iar de n-au apucat a-i boteza, să nu poată a-i boteza de eretici, încă nici a-i împreuna prin nunta cu faţa ereticească, sau evreiască, sau elinească. Fără numai când ar făgădui că se va muta la Ortodoxa Credinţă faţa ceea ce s-a împreunat cu cel Ortodox. Iar dacă cineva ar călca hotărârea aceasta a Sfântului Sinod, să se supuie Canoniceştii certări. [Apostol: 26; Sinod 6: 6, 72; Laodiceea: 10, 31; Cartagina: 19, 29, 33]

TÂLCUIRE
Măcar că Canonul 26 al Apostolilor porunceşte că Anagnóştii şi Cântăreţii supă Hitotesíe, de vor voi pot să se însoare, cu toate acestea din Canonul acesta se vede, că acest lucru nu era pretutindenea iertat, (şi mai ales în Africa după al său Canon 19), porunceşte dar Sfântul Sinodul acesta, că în locurile acelea unde se iartă aceasta, să nu fie slobod vreunui Citeţ şi Cântăreţ a lua muiere de străină religie. Iar câţi au ajuns a naşte copii din acest fel de nelegiuită nuntă, să-i aducă la Catoliceasca Biserică, şi de i-au botezat cu botezul ereticilor, dacă botezul acel ereticesc, cu care s-au botezat, nu era deosebit de cel al Ortodoxiei, după materie şi fel, ci ar putea fi primit de Catoliceasca Biserică, să-i ungă cu sfântul Mir, numai precum zice Zonará. (Mai drept însă este, şi mai sigur a se boteza. Fiindcă botezul tuturor ereticilor este întinăciune, şi nu botez, după tâlcuirea Canoanelor 46, 47, 68 Apostoleşti.) Iar dacă botezul acela n-ar fi primit, din nou să-i boteze. Şi dacă încă nu i-au botezat, să nu-i mai boteze în botezul cel ereticesc, nici să-i împreuneze prin nuntă cu faţă ereticească adică, sau cu Iudeu, sau cu Elin, adică cu necredincios, şi slujitor de idoli. Iar dacă poate şi ereticul va făgădui a se face Ortodox, facă-se mai întâi după făgăduinţa sa, şi atuncea să se săvârşească nunta. Iar cel ce le-ar călca acestea, să fie supus Canoniceştilor certări, celor mai de sus adică Apostoleşti.

CANON 15

Diaconiţe femei să nu se hirotonisească mai-nainte de patruzeci de ani, şi aceasta cu amărunţită cercetare; iar dacă, după ce au primit Hirotesia, şi au rămas câtăva vreme în slujbă, se va da pe sineşi nunţii ocărând Darul lui Dumnezeu, una ca aceasta anatematisească-se împreună cu cel ce s-a împreunat cu ea. [Sinod 1: 19; Sinod 6: 14, 40; Vasilie: 44]

TÂLCUIRE
Pentru în lesnicioasa amăgire şi lesnicioasa căderea a femeilor, porunceşte Canonul acesta, să nu se Hirotonisească Diaconiţă mai tânără de patruzeci de ani de vârstă. Şi de atâţia fiind încă, să nu se Hirotonisească fieştecum, ci cu scumpătăţite ispitiri a vieţii şi petrecerii ei. Iar dacă cu un chip ca acesta Hirotonisindu-se, şi câtăva vreme Diaconind, în urmă ar defăima Darul lui Dumnezeu, şi s-ar mărita, una ca aceasta să se anatematisească împreună cu cel ce o a luat pe ea muiere. Iar Armenópolul zice (cartea 6, titlul 3) că cei ce vor curvi cu Diaconiţă, şi cu Călugăriţă, să li se taie nasurile împreună şi a celor cu care au curvit.

CANON 16

Fecioara care s-a afierosit pe sine stăpânului Dumnezeu, aşişderea încă şi Monahii să nu fie iertat a se căsători. Iar de se vor afla făcând aceasta, să fie neîmpărtăşiţi. Am hotărât însă ca să aibă stăpânia iubirii de oameni pentru aceştia, Episcopul locului. [Sinod 4: 7; Sinod 6: 44; Cartagina: 19; Vasilie: 6, 18, 19, 20, 60]

TÂLCUIRE
Din vechi, unele femei în chip mirenesc fiind, se afieroseau pe sineşi lui Dumnezeu, precum aceasta se arată din Canonul, 45 al Sinodului 6 şi mărturisea să feciorească, stăpâne fiind cugetărilor sale, şi după ce mai multă vreme se ispitea de rămân în mărturisirea lor, se numărau împreună cu celelalte fecioare. (Că fecioară una ca aceasta se numeşte, după Canonul 18 al marelui Vasilie). Dar şi chipul cel negru îl îmbrăca, după Canonul 45 al Sinodului 6. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că fecioarele acestea, dar şi Monahii încă, care, ori cu chip tăcut, primesc necăsătoria, ori şi întrebându-se mărturisesc să feciorească după Canonul 19 al marelui Vasilie; aceştia, zic, nu este iertat a se căsători, şi a-şi călca făgăduinţele şi mărturisirile ce au dat către Dumnezeu. Căci, dacă tocmelile ce fac oamenii între sineşi le adeverează Numele lui Dumnezeu luându-se în mijloc, precum zice Teologul Grigorie, cât de mare este primejdia a se afla aceştia călcători tocmelilor acelora, ce dea dreptul le-au făcut către Dumnezeu? Şi dacă după marele Vasilie (aschitecesc aşezământ 21) Monahul, ca unul ce şi-a adus trupul său ca pe un rod şi l-a afierosit lui Dumnezeu, nu îl mai stăpâneşte pe el ca pe o afierosire Dumnezeiască, nici este drept a-l avea spre întrebuinţarea şi slujirea rudelor sale, cu cât mai vârtos nu poate a-l avea spre întrebuinţarea trupeştei împreunări? Iar de s-ar afla unii făcându-o aceasta, să se aforisească, însă stăpânirea să o aibă Episcopul locului, de a arăta iubire de oameni asupra acestora, şi ori a uşura certările lor, ori şi a scurta vremea certărilor, nu însă rămâind neînsoţirea, ci după ce se vor despărţi cei împreunaţi unul de altul. Că curvie, ori mai bine a zice preacurvie este, nu nuntă ceea ce s-a făcut, după marele Vasilie în Canonul 6 şi 18 al său.

CANON 17

Parikíele (Paróhiile) cele ţărăneşti de prin fieştecare Epárhie, sau cele de prin sate, să rămână nestrămutate la Episcopii cei ce le ţin pe ele, şi mai ales dacă fără silă în timp de treizeci de ani pe ele ţinându-le le-au iconomisit. Iar dacă în curgerea acelor treizeci de ani s-a făcut vreo gâlceavă, sau s-ar face pentru acestea, să fie iertat celor ce zic că s-au nedreptăţit, a porni judecată întru acestea la Sinodul Epárhiei. Iar de s-ar nedreptăţi cineva de Mitropolitul său, la Exárhul ocârmuirii, sau la scaunul Constantinopolului să se judece, precum s-a zis mai-nainte. Iar dacă vreo cetate s-a înnoit, de împărăteasca stăpânire, sau iarăşi s-ar înnoi, politiceştilor şi publicilor forme, să urmeze şi rânduiala Bisericeştilor Parikíi. [Apostol: 74; Sinod 1: 6; Sinod 4: 9, 21; Antiohia: 14, 15; Cartagina: 8, 12, 14, 15, 16, 27, 28, 36, 87, 96, 105, 115, 118, 128, 129, 130, 137, 138, 139; Sinod 6: 25, 38]

TÂLCUIRE
Parikíile (nemernicíel) cele ţărăneşti sunt enórii mici, care se află şi pe la margini şi la locuri depărtate, şi se locuiau de puţini oameni, numindu-se cotúnuri. Iar nemernicíi săteşti, sunt paróhii, care se apropiau de ţarini şi de sate, şi aveau mai mulţi locuitori. Deci aceste nemernicii (paróhii) ale fieştecărei Eparhii, porunceşte Canonul acesta, să rămâie nereşluite, şi nezmulte de la Episcopii cei ce le ţin pe ele, şi mai ales de le-au avut pe ele în stăpânirea lor în curgere de treizeci de ani, cu bună credinţă, şi fără silă, adică, fără a sili pe cineva, şi a le răpi cu nedreaptă pricină. Iar dacă în timpul celor 30 de ani, s-au făcut vreo pricire pentru acestea, sau după Canonul acesta s-ar face, este voie celor ce zic că se nedreptăţesc pentru ele, a-şi căuta pricina lor, la Sinodul Epárhiei. Iar dacă cineva, s-ar nedreptăţi pentru acestea de Mitropolitul său, să-şi caute judecata sa la Exárhul şi cel mai întâi al ocârmuirii. (Al căruia lucru s-a făcut nelucrător după aceste al patrulea Sinod, precum am zis la subînsemnarea Canonului 9 al acestuiaşi Sinod) sau la cel al Constantinopolului, precum s-a zis mai-nainte. Iar dacă până acum s-a zidit vreo Cetate prin împărăteasca stăpânire, sau de acum înainte are a se zidi, atuncea nu va căuta a o supune pe aceasta Episcopul cel ce se megieşeşte, ca pe o paróhie a sa. Fiindcă rânduila paróhiilor acelei Biserici, are a urma legilor şi poruncilor politiceşti, ce le-ar rândui împăratul pentru acea din nou zidită cetate, şi nu din potrivă .

CANON 18

Vinovăţia congiuráţiei, sau a fatríei, şi de legile cele din afară cu totul este oprită. Dar cu mult mai vârtos în Biserica lui Dumnezeu se cuvine a se opri de a se face aceasta. Deci dacă oricare Cleric, sau Monahi s-ar afla, ori congiuraţi, ori fac fatríi, ori închegând meşteşugiri asupra Episcopilor, sau Clericilor celor împreună cu ei, cu totul să cadă din treapta lor. [Apostol: 31; Sinod 6: 34; Cartagina: 10, 62; Gangra: 6; Antiohía: 5; Sinod 1 şi 2: 3, 14, 15]

TÂLCUIRE
Congiurare este, când se leagă oarecare între sine cu jurământuri. Iar fatria, când împreună se leagă cu unire şi hotărâre, ca să nu lase nimic din cele ce s-au sfătuit împotriva cuiva, până ce le vor isprăvi. Congiurare au făcut iudeii aceia, precum istoriseşte Sfinţitul Lucá la Fapte, care împreună s-a jurat împotriva lui Pavel, anatematisindu-se pe sineşi nici să mănânce, nici să bea, până ce vor omorî pe Pavel. [Fapte 23, 21] Deci zice Canonul acesta, că vinovăţia conjurării şi a fatriei, şi de însăşi legile cele dinafară, atât ale Élinilor, cât şi ale Ortodocşilor împăraţi, care pe cele mai multe legi de la Elini le-au luat; este cu totul oprită. Cu mult mai vârtos dar se cuvine, a se opri de a nu se face aceasta în Biserica lui Dumnezeu. Deci de se vor afla oarecare Clerici sau Monahi a se împreunăjura, şi a fatriasí, sau alte oarcare lucrări aspre şi rele a înforma, (că aceasta însemnează, zicerea închegând. După ceea ce zice, s-a închegat ca laptele inima lor, adică s-a învârtoşat ca brânza) împotriva Episcopilor lor, şi a Clericilor celor împreună cu ei, unii ca aceştia să se caterisească.

CANON 19

A venit la auzul nostru, că în Epárhii canonisitele Sinoade de Episcopi nu se fac, şi din aceasta multe din lucrurile cele Bisericeşti, car au trebuinţă de îndreptare rămân întru negrijire. Deci a hotărât sfântul Sinod, după Canoanele Sfinţilor Părinţi de două ori pe an să se adune la un loc Episcopii în fiecare Eparhie, ori unde ar socoti Episcopul Mitropoliei, şi să îndrepteze toate cele ce s-ar ivi. Iar Episcopii care nu ar fi împreună, aflându-se prin cetăţile lor, şi mai ales întru sănătate petrecând, şi slobozi fiind de toată neapărata şi de nevoie îndeletnicire, frăţeşte să se mustre. [Apostol: 37; Sinod 1: 5; Sinod 6: 8; Sinod 7: 6; Antiohia: 20; Cartagina: 26, 81, 84, 85, 104]

CANON 20

Clericii ce se află la o Biserică, precum am hotărât acum, să nu fie iertat a se rândui la Biserica altei cetăţi, ci să fie mulţumiţi de aceea întru care din început s-au învrednicit a Liturghisi; afară de aceea, care pierzându-şi patria lor, de nevoie au trecut la altă Biserică. Iar dacă vreun Episcop după hotărârea aceasta, ar primi vreun Cleric cuvenit altui Episcop, au socotit (Sinodul) neîmpărtăşit a fi cel ce a primit şi cel ce s-a primit, până ce clericul cel mutat s-ar întoarce la Biserica ta. [Apostol: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 23; Sinod 6: 17, 18; Sinod 7: 15; Antiohía: 3; Cartagina: 63, 98; Sardichia: 15, 16, 19]

TÂLCUIRE
Clericii (precum s-a zis în Canonul 8) ce se află la o Biserică, nu au voie a se muta la Biserica altei cetăţi, ci să rămâie la aceea pentru care din început s-au Hirotonisit. Afară de aceea numai, care fugind din patria lor pentru vreo nevoie, de năvălirea poate a barbarilor, s-au mutat la altă Biserică. (Care şi aceştia după ducerea barbarilor trebuie a se întoarce la Biserica lor, după Canonul 28 al Sinodului al 6-lea) iar oricare Episcop, după Canonul acesta, va primi Cleric al altui Episcop, să se aforisească şi cel primit şi primitorul de împărtăşirea Sinepiscopilor lui, şi Clericul de a Clericilor, până ce străinul Cleric se va întoarce la Biserica sa.

CANON 21

Clericii, sau mirenii prihănind pe Episcop sau pe Clerici, simplu şi necercetat, să nu se primească spre prihănire, de nu se va cerceta mai înainte ipólipsul lor. [Apostol: 74; Sinod 2: 6; Cartagina : 8, 27, 137, 138, 139]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte ca Clericii aceia şi mirenii, ce prihănesc (adică pârăsc) pe Episcopi, şi pe Clerici, nu pentru vreo pricină de bani şi osebită a lor, ci de Bisericească şi învinovăţitoare, să nu se primească pâra lor simplu şi necercetat, de nu mai-nainte se va cerceta petrecerea lor, de este neprihănită şi neocărâtă.

CANON 22

Nu fie iertat Clericilor după moartea Episcopului lor, a răpi lucrurile cele cuvenite lui. Precum şi de vechile Canoane s-a oprit. Iar cei ce fac una ca aceasta, să se primejduiască din treptele lor. [Apostol: 40; Antiohia: 24; Sinod 6: 35; Cartagina: 30, 89]

TÂLCUIRE
Nu se cade, zice Canonul acesta, ca Clericii, după moartea Episcopului lor, să-i răpească lucrurile lui, precum şi vechile Canoane aceasta o opresc (cel Apostolesc 40 şi al Antiohíei 24), iar cei ce fac aceasta, să se primejduiască a-şi pierde treapta şi dregătoria lor.

CANON 23

A venit la auzul Sfântului Sinod, că oarecare Clerici şi Monahi, nimica fiindu-le încredinţat de Episcopul lor, uneori încă şi neîmpărtăşiţi făcuţi fiind de dânsul, mergând la împărăteasca cetate în Constantinopol, petrec mult într-însa, făcând tulburări, şi tulburând Bisericeasca stare, răsturnând şi casele unora. Deci a hotărât Sfântul Sinod ca mai întâi unora ca acestora să li se aducă aminte, prin avocatul prea Sfintei Biserici a Constantinopolului, pentru a ieşi din împărăteasca cetate. Iar dacă întru aceleaşi lucruri ar stărui neruşinându-se, şi fără de voia lor prin acelaşi avocat să se scoată, şi să se întoarcă la locurile lor. [Apostol: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 20; Sinod 6: 17, 18; Sinod 7: 15; Antiohía: 3; Cartagina: 63, 98; Sardichia: 15, 16, 19]

TÂLCUIRE
Înştiinţându-se Sinodul acesta, că unii Clerici şi Monahi, neavând încredinţată lor vreo Bisericească ocârmuire, nejudecându-i vrednici spre aceasta Episcopul lor, iar câte odată opriţi de împărtăşire fiind ei de către Episcopul, merg în Constantinopol, şi mult timp petrecând într-însul tulbură starea Bisericii, şi răzvrătesc casele, ori ale creştinilor celor ce-i primesc, sau ale Clericilor celor ce le urmează lor. Pentru aceasta porunceşte prin acest Canon al său, mai întâi să li se vestească prin avocatul Bisericii să se ducă cu pace din Constantinopol. Iar de stăruiesc într-aceste lucruri cu neruşinare, să se izgonească şi fără a voi prin însuşi avocatul, şi să se ducă la locurile lor. Iar care sunt avocaţii, vezi la subînsemnarea Canonului al 2-lea al acestuiaşi Sinod.

CANON 24

Mănăstirile cele odată consfinţite după socoteala Episcopului, să rămâie pentru de-a pururea Mănăstiri. Şi lucrurile cele ce se cuvin lor să se păzească, şi să nu se mai facă acestea lăcaşuri lumeşti. Iar cei ar ierta a se face aceasta, să se supună certărilor celor din Canoane. [Sinod 4: 4; Sinod 6: 49; Sinod 7: 12, 19; Sinod 1 şi 2: 1; Chiríl: 2]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte ca Mănăstirile câte au apucat odată a se Catierotí (Consfinţi), cu socoteala şi voia Episcopului locului, (precum mai înainte am zis la Canon 4 al acestui Sinod), acestea trebuie să rămâie totdeauna Mănăstiri, şi de acum înainte să nu se facă Obşteşti şi lumeşti locaşuri. Asemenea şi câte lucruri au mişcătoare şi nemişcătoare, trebuie a se păzi nerăpite şi neîmpuţinate. Iar câţi, deşi înşişi ei nu le vor face lumeşti locaşuri, nici vor lua din lucrurile lor, ci vor da voie altora să facă aceasta, aceştia să se facă vinovaţi certărilor Canoanelor. Şi care sunt certările acestea? Acelea ce Sinodul al 7-lea le cuprinde în al 13-lea Canon al său, pe Clerici adică caterisindu-i, iar pe Monahi, şi mirenii aceia aforisindu-i, care au răpit Mănăstirile şi Episcopiile, şi le-au făcut Obşteşti locaşuri, şi nu vor a le întoarce înapoi, pentru a se face iarăşi sfinţite, precum au fost şi mai-nainte.

SIMFONIE
Iar Canonu 44 al Sinodului al 6-lea nu porunceşte numai a nu se face Mănăstirile Obşteşti şi lumeşti lăcaşuri, ci şi a nu se da de cineva acestea la oameni lumeşti pentru a le apăra adică şi a le ocârmui. Ci şi Canonul 12 al Sinodului al 7-lea opreşte de a înstrăina vreun Egumen averile Mănăstiri. Iar cel al 19-lea al acestuia nu iartă a lua vreun Monah lucrurile ce au dat Mănăstirii sale, dacă de sine se va duce din ea. Dar şi cel al 2-lea al lui Chiríl voieşte să rămâie nereşluite Odoarele şi averile de la Bisericile ce le au pe ele .

CANON 25

Fiindcă oarecare din Mitropoliţi, precum despre aceasta ne-am înştiiţat, se lenevesc despre păstoriile cele încredinţate lor, şi întârzie Hirotoniile Episcopilor. S-a socotit de către sfântul Sinod în curgerea a trei luni să se facă Hirotoniile Episcopilor, de nu cândva poate neapărată nevoie ar face a se prelungi timpul întârzierii. Iar dacă (cineva) nu o va face aceasta, să se supună Bisericeştilor certări. Însă venitul Bisericii celei văduvite, să se păzească întreg de iconomul acestei Biserici. [Apostol: 58; Sinod 6: 19; Sinod 1 şi 2: 16; Sardichia: 11, 12; Cartagina: 79, 82, 86, 131, 132, 133; Petru: 10]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, ca Mitropoliţii să nu se lenevească despre păstoriile lor, şi să întârzie Hirotoniile Episcopilor celor supuşi lor, ci după moartea Episcopului celui ce s-a săvârşit, să Hirotonisească alt Episcop la văduvita Episcopie, în vreme de trei luni. Afară numai, dacă vreo neapărată nevoie va sili a se prelungi mai mult vremea întârzierii. (Poate ori de barbari s-a robit Episcopia aceea, ori alt vreun rău i s-a întâmplat, şi pentru aceasta nu poate cineva a merge acolo.) Iar care Mitropolit se va lenevi la aceasta, să se facă vinovat certărilor Canoniceşti. Rodurile însă, şi veniturile lucrurilor Episcopiei aceleia, trebuie să le păzească iconomul acestora, întregi şi nereşluite, până se vor încredinţa celui ce are a se Hirotonisi.

CANON 26

Fiindcă în oarecare Biserici, precum ne-am înştiinţat, fără de iconomi, Episcopii întrebuinţează Bisericeştile lucruri, s-a socotit ca toată Biserica ce are Episcop, să aibă şi Iconom din Clericatul său, care să iconomisească cel Bisericeşti, după socotinţa Episcopului său. Ca să nu fie fără martori iconomia Bisericii, şi din aceasta să se răsipească lucrurile aceşteiaşi Biserici, şi să se pricinuiască defăimare Preoţiei. Iar de nu o va face aceasta, să fie supus Dumnezeieştilor Canoane. [Apostol: 38, 41; Sinod 7: 11, 12; Antiohía: 24, 25; Sinod 1 şi 2: 7; Cartagina: 34, 41; Gangra: 7; Anghira: 15; Teologul: 10; Chiril: 2]

TÂLCUIRE
Fiindcă zice Canonul acesta, că ne-am înştiinţat, că în câteva Epárhii, fără de Iconomi Episcopii ocârmuiesc lucrurile Bisericii de sineşi, şi precum înşişi voiesc. Pentru aceasta s-a socotit de cuviinţă, ca Episcopul al fiecărei Biserici să aibă Iconom, nu din casnicii săi, slugi sau rudenii. Ci din Clericii săi, iconomisind lucrurile Bisericii, după socotinţa Episcopului său. Ca să nu fie fără martor, unde, şi cum, şi când, se cheltuiesc veniturile Bisericii, şi din acestea să dea Arhiereul prepus poporului şi pricină de a-l prihăni, că rău le risipeşte pe acestea. Iar Arhiereul care va face afară de Canonul acesta, să fie vinovat certărilor Dumnezeieştilor Canoane. Şi precum Arhiereul se cuvine a avea Iconom asupra lucrurilor Bisericii, aşa şi Egumenul se cuvine a avea Iconom asupra lucrurilor Mănăstirii .

CANONUL 27

Cei ce răpesc cu nume de căsătorie, sau cei ce împreună lucrează, sau împreună se sfătuiesc cu cei ce le răpesc, a hotărât sfântul Sinod, de ar fi Clerici să cadă din treapta lor. Iar de ar fi mireni să se anatematisească. [Sinod 6: 92; Anghira: 11; Vasilie: 22, 30, 38, 42, 53]

TÂLCUIRE
Canonul acesta mai aspru ceartă pe cei ce răpesc femei pentru a le lua în împărtăşire de nuntă, decât celelalte Canoane care pomenesc despre răpirea femeilor. Căci nu numai pe cei ce le răpesc, ci şi pe cei ce lucru au ajutat, şi cu sfătuire la acest fel de răpire, de vor fi Clerici, îi cateriseşte, iar de vor fi mireni, să se anatematisească şi cu dreptate. Pentru că cel ce le răpeşte, poate a pune de pricină că-l îndeamnă necuviincioasa iubire de muieri, iar cei ce împreună lucrează, şi împreună ajută, nici de o pricină de acest fel se îndeamnă, către această necuviincioasă faptă, fără numai de răutatea socotelii lor.

CANON 28

Pretutindeni hotărârilor Sfinţilor Părinţi urmând, şi pe Canonul cel de curând citit al celor 150 prea de Dumnezeu iubitorilor Episcopi, care s-au adunat în zilele fericitului întru pomenire marelui Teodosie, a celui ce s-a făcut împărat împărăteştei cetăţi a lui Constantin Romei nove, cunoscându-l; acesteaşi şi noi poruncim şi hotărâm pentru Presvía (privilegiile) Preasfintei Biserici, a acestui Constantinopol Romei nove. Fiindcă scaunul Romei celei mai vechi, pentru că împărăţea cetatea aceea, Părinţii după cuviinţă i-au dat Presvía înaintirii; şi cu acestaşi chip pornindu-se şi preaiubitorii de Dumnezeu Episcopii cei 150 cele de o potrivă Presvíi le-au dat şi preasfântului scaun al Romei celei nove, cu drept cuvânt judecând, că cetatea, ceea ce s-a cinstit cu împărăţie şi cu singlit, să dobândească şi Presvíele cele de o potrivă cu împărăteasca cetate Roma cea veche, şi întru lucrurile cele Bisericeşti, ca aceea să se mărească, a doua după aceea fiind. Şi ca pe şinguri Mitropoliţii Ponticeştei, şi Asianeştei, şi a Trachiceştei ocârmuiri, dar încă şi Episcopii, cei ce sunt barbariceştile locuri ale ocârmuirilor mai înainte zise, să se Hirotonisească de la mai-nainte zisul preasfântul scaun al preasfintei Biserici celei din Constantinopol. Adică fiecare Mitropolit al ocârmuirilor celor mai înainte zise, împreună cu Episcopii Epárhiei Hirotonisind pe Episcopii Epárhiei, precum învaţă Dumnezeieştile Canoane. Iar Mitropoliţii ziselor ocârmuiri, să se hirotonisească, precum s-a zis, de Arhiepiscopul Constantinopolului, alegerile într-un glas făcându-se mai-nainte, după obicei, şi la dânsul aducându-se. [Apostol: 34; Sinod 2: 3; Sinod 6: 36]

TÂLCUIRE
Fiindcă la acest al 4-lea Sinod s-a citit Canonul al 3-lea al Sinodului al 2-lea care rânduieşte să aibă Arhiepiscopul Constantinopolului privilegiile înaintirei cinstei după Arhiepiscopul Romei, fiindcă aceasta este noua Romă; pentru aceasta şi Părinţii Sinodului acestuia, prin acest al lor Canon, înnoiesc şi adeverează pe pomenitul Canon, şi acesteaşi le pomenesc, şi le hotărăsc pentru privilegiile acestuiaşi Constantinopol Roma nouă. Căci, zic ei, precum scaunului Romei celei vechi, pentru că se află într-însa împărăţie, cu drept cuvânt au dat Părinţii Pronómii, a se zice adică întâiu cu rânduiala, între ceilalţi Patriarhi. Într-acestaşi chip cu aceastaşi ţintire s-au pornit întocmai şi cei 150 de prea iubitori de Dumnezeu Episcopi ai Sinodului al 2-lea, şi au dat Pronómiile cinstei cele întocmai şi neschimbate, şi preasfântului scaun al Romei noi, adică al Constantinopolului , judecând a fi de cuviinţă, fiindcă cetatea aceasta, s-a cinstit cu împărăţie, şi cu Singlít, asemenea ca şi Roma, se cuvine a dobândi întocmai cu Roma cea veche şi pronómiile cele asemenea, şi să se mărească şi aceasta ca aceea, în lucrurile cele Bisericeşti; cu singură osebirea aceasta, că Roma cea mai veche să fie întâi cu rânduiala, iar Roma cea nouă, să fie a doua cu rânduiala. Pe lângă acestea poruncim şi hotărâm, ca să se Hirotonisească de la Sfântul Scaun al Constantinopolului cel mai sus zis, singuri Mitropoliţii (nu adică şi Episcopii cei supuşi Mitropoliţilor. Că fiecare din ei se Hirotoniseşte de Mitropolitul său şi de Episcopii Epárhiei, precum zice Dumnezeieştile Canoane. Şi mai ales cel al 6-lea al Sinodului 1.) Şi nu numai a se Hirotonisi Mitropoliţii pomenitelor ocârmuiri, ci şi Episcopii cei ce se află în barbariceştile locuri, care sunt învecinate cu aceste zise ocârmuiri, precum cei ce se zic Aláni, se află şi se hotărăsc cu ocârmuirea Mării Negre. Iar Ruşii, cu cea a Traciei. Încă pomeniţii Mitropoliţi să nu se Hirotonisească de cel al Constantinopolului, precum însuşi va voi şi va hotărî, ci alegerile să le facă Sinodul cel de sub dânşii şi să le aducă, după obicei la Patriarhul Constantinopolului, şi el să Hirotonisească pe aceea, pentru care s-ar uni cei ce i-au ales, ori toţi, ori cei mai mulţi .

CANONUL 29

Pe Episcop a-l aduce în treapta Presbíterului este Ierosilíe. Iar dacă pe aceia vreo pricină dreaptă îi depărtează din lucrarea Episcopiei, nici loc de Presbíter a ţinea le este iertat. Iar dacă afară de vreo vinovăţie s-au scos din dregătorie, către vrednicia Episcopiei iarăşi se vor întoarce.

TÂLCUIRE
Într-a patra Práxă a Sinodului acestuia al 4-lea este scris (foia 150 tom 2 al adunării Sinoadelor) că Fótie Episcopul Tirului, a jeluit împăratului Marchián, că Evstátie Episcopul Virítului (sau după alţii Evsévie al Tírului; dar cea mai dintâi este şi mai adevărată) a rupt de la Tir câteva Episcopii, Vívlon, zic, Vótri, şi Trípoli, Ortosiáda, Arcáda, şi Antárandul, şi pe Episcopii cei de sub dânsul Hirotonisiţi stricându-i, în treaptă de Presbíteri i-au pogorât. Deci această pricină o au înfăţoşat la Sinod Singlítul boierilor, la care pricină atât locoţiitorii Papei, cât şi Patriarhul Constantinopolului, şi tot Sinodul răspunzând, au dat Canonul acesta, zicând, că este Ierosilíe (adică jefuire de cele sfinte) a pogorî cineva pe Episcop în treapta şi în locul Presbíterului. Căci, dacă pentru vreo oarecare vinovăţie se cateriseşte, şi din lucrările Arhieriei se scoate cineva, unul ca acesta, nici Preot poate fi, nici a lucra lucrurile Preotului. Iar dacă şi fără a avea vreo opritoare vinovăţie s-a scos din Arhierie, aceasta ca unul ce cu nedreptate a căzut din dregătoria ce avea, va primi iarăşi, după tot cuvântul dreptăţii, locul său, şi va fi iarăşi Episcop. Iar Zonará zice, că, a se pogorî cu nedreptate Episcopul în treaptă de Presbíter, este mai mare decât jefuirea de cele sfinte. Fiindcă nu jefuieşte şi fură ceva sfinţit, ci mai mare decât sfinţit. Pentru că prin chemarea Arhiereului, cu venirea Sfântului Duh şi Bisericile, şi cele sfinţite, se catierosesc şi se sfinţesc; şi cu adevărat mai mare este cel ce sfinţeşte decât cele ce se sfinţesc. Pentru ce însă Canonul acesta opreşte această faptă, iar cel al 20-lea al Sinodului 6 în locul Presbiterului pogoară, pe Episcopul cel ce învaţă peste hotare fără de voia Episcopului celui de loc? Vezi deslegarea nedumeririi acesteia la Apostolescul Canon 35.

CANON 30

Fiindcă preacucernicii Episcopi ai Egiptului, nu ca luptându-se cu Catoliceasca Credinţă, a iscăli în Epistolía preacuviosului Arhiepiscop Leon, de astă dată s-au oprit, ci zicând că obicei este în Egipteneasca ocârmuire, afară de socotinţa şi închipuirea Arhiepiscopului nimic de acest fel a face, şi se roagă a li se învoi lor până la Hirotonia Episcopului celui ce are a fi al marei cetăţi Alexandrénilor; de cuviinţă s-au socotit de către noi şi cu iubire de oameni a li se da îngăduire sau ca după asemenea chip să rămâie în împărăteasca cetate, până s-ar Hirotonisi Arhiepiscopul marii cetăţi a Alexandrénilor. Aşa să dea chezéşi că nu vor ieşi din cetatea aceasta, până ce cetatea Alexandrénilor va primi Episcop. [Apostol: 20, 34]

TÂLCUIRE
Este scris în a 4-a Práxă a Sinodului acestuia, că după caterisirea lui Dioscór al Alexandríei, zece (sau 13 după alţii) Episcopi ai acestuiaşi Alexandréan, pe Evtíhie, şi pe Dioscór acesta, au anatematisit, şi dogmele lor, nu se înduplecă însă a iscăli în Epistolía sfântului Léon al Romei, pe care o au trimis către sfântul Flavián al Constantinopolului, (care şi stâlp al Ortodoxiei s-a numit, precum am zis) pentru că cuprindea toată Ortodoxa cugetare a Credinţei. Nu pentru că se luptă împotriva Dreptslăvitoarelor Dogme celor cuprinse într-însa, ci pentru că ziceau, cum că, au fost obicei la ocârmuirea Alexandríei, ca fără de socoteala şi voia Arhiepiscopului lor, să nu facă nimic de acest fel Episcopii lui. Însă Arhiereii Sinodului, şi acestea zicându-le ei nu-i credeau, ci îi prepunea că ar fi de străină socoteală, şi căutau să-i caterisească. Iar boierii şi Singlítul, socotind oarece pentru dânşii cu iubire de oameni, au propus Sinodului, să nu se caterisească, ci să li se dea termen să rămâie aşa, necaterisiţi adică, în împărăteasca cetate, până ce se va Hirotonisi alt Arhiepiscop al Alexandríei. (Că s-a fost caterisit, precum am zis, mai înainte Dioscór al Alexandríei) la socoteala boierilor, şi Sinodul împreună urmând, a hotărât să rămâie aşa, şi să dea chizéşi, că, nu vor fugi din Constantinopol, până ce se va Hirotonisí Episcop Alexandríei, care a stătut Apolinárie (pe care l-a moştenit Protérie) cel ce s-a Hirotonisit după Dioscor. (foaia 241 a Tomului 2 al adunării Sinoadelor.)

DESPRE SFÂNTUL ŞI ECUMÉNICUL AL CINCILEA SINOD

Sfântul şi Ecumenicul [a toată lumea] al cincilea Sinod [Sobor], (care se numără al doilea din cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, care se în 8 Práxe în limba latinească, după Dosítei, Cartea 5 Cap 16 din Dodecávivlion. Iar în cea Elinească, în cinci Práxe, după Tomul 2 al Sinodicalelor, foaia 261 şi s-au adunat la dânsul Părinţi în număr 165 între care mai mult strălucea Miná la început, apoi după moştenire Evtíhie, care au stătut Patriarhi ai Constantinopolului. Vighílie al Romei, aflându-se în Constantinopol, nu însă şi de faţă în Sinod, nici însuşi în persoană, nici prin locoţiitori (precum au urmat şi la cel al 2-lea Ecumenic Sinod) întărind însă Sinodul în urmă prin în scrisă arătare. Apolinárie al Alexandriei, Dómnos al Antiohíei. Didím şi Evágrie împlinind locul lui Evstóhie al Ierusalimului. Şi au anatematisit Sinodul Conscrierile lui Diodór al Tarsúpolei, şi ale lui Teódor al Mopsustíei, dar şi pe însuşi Teódor acesta, şi pe Diodór, după Fótie, Codica 18 şi după Práxa Sinodului al 7-lea. Precum se arată şi la foaia 14 a Tomului 1 al Catalogului celui despre tâlcuitorii care mai întâi cugetând dogmele lui Nestórie, le-au lăsat acestea în scris, şi după moarte (mai ales Teódor al Mopsustíei, care fiind învăţător al lui Nestórie, zicea că altul este Dumnezeu Cuvântul, şi altul Hristos supărându-se de patimile sufletului, şi de pofta Trupului) au anatematisit şi cele conscrise de Fericitul Teodorit asupra celor 12 capete ale sfântului Chiríl , şi Epistolía ceea ce se zice a lui Íva Episcopul Edései către Marín Pérsul au anatematisit şi pe însuşi Origén, şi pe Didím, şi pe Evágrie, şi dogmele lor cele urâte; care bârfea, că, sufletele sunt mai-nainte de trupuri . Şi că sufletele intră după moartea unui trup într-alt trup; şi că munca are sfârşit. Că de demonii au să ia dregătoria cea dintâi a Îngerescului har, care au avut; că sufletele au să învieze goale, fără de trupuri; şi că Cereştile trupuri au suflete; încă şi alte rele socoteli. Au anatematisit şi pe Ántim Trapezntíul, care cugeta păgâneştile cugetări ale Eutíhie, pe Sevír, şi pe Petru al Apamíei, şi pe Zóora . Iar Canoane Sinodul acesta care să privească spre Bisericeasca stare, nu au aşezat. Ci numai 14 anatematisiri împotriva pomeniţilor eretici, şi altora, şi 25 numai împotriva celor origenişti. Acestea se cuprind în foaia 341 a Tomului al doilea al Sinodicalelor.