"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Scrisoare a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul



      O scrisoare a Sfantului Ioan Iacob care nu a fost niciodată publicată. Părinţii de la Hozeva au găsit-o în mănăstire şi mi-au dat-o să o traduc în greacă. E o scrisoare scurta, dar foarte folositoare pentru vremurile de acum.

Maria Rizeanu






Fraților și Surorilor întru Hristos,

 Valurile lumii tot mai tare se sălbătăcesc, iar norii necazurilor tot mai mult se îngroașă.
Să ne gândim bine cine suntem și în ce stare ne aflăm. Suntem cu toții fiii duhovnicești ai Maicii noastre Biserici dreptslăvitoare.
Nu facem politică, după cum nici Sfânta Biserică nu știe de politică. Politica este un fel de înjugare la carul stăpânirilor lumești.
Noi, cari am lăsat patria pământească pentru a sluji lui Dumnezeu nu avem nevoie nici de partide și nici de dregătorii sau funcții lumești.
Și, după cum Biserica lui Hristos este totdeauna liberă și nebiruită, tot așa și noi credincioșii suntem liberi. Biserica nu face deosebire de națiune sau de țară. În sânul Bisericii sunt credincioșii din toate neamurile și din toate marginile pământului. Biserica nu face deosebire de națiune sau de patrie și nici de starea oamenilor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice:
„Prin credința în Iisus Hristos toți sunteți fiii lui Dumnezeu, căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat; nu mai este nici Iudeu, nici Elin, nu mai este nici rob, nici slobod.” (Epistola a treia către Galateni, vers. 28)
Va încerca poate să ne iscodească careva dacă suntem cu țara, ori cu partidul Românilor liberi.
Una s-o avem în minte și asta s-o spunem la toți:
Biserica lui Hristos este totdeauna și în tot locul liberă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice:
„Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea!” (către Galateni, Ep. II, 3-17)
„Căci voi spre libertate ați fost chemați.” (către Galateni, cap. 5, v.13)
Deci noi suntem creștini liberi și ne supunem stăpânirii unde ne aflăm, câtă vreme stăpânirea nu ne face silă în cele ale credinții.
Vor veni frământări mari în lume, dar noi nu avem treabă cu lumea. Pe noi ne-a chemat Domnul în chivotul (adică în corabia) scăpării, care este sfânta noastră Biserică.
Obștea (sau adunarea) asta sfântă pe care a întemeiat-o Însuși Domnul, pe care au stropit-o și au întărit-o Sfinții Apostoli și pe care au îngrădit-o Sfinții Părinți, aceasta este Biserica.
Biserica creștină se mai cheamă și împărăția cea de taină a lui Hristos pe pământ, iar noi suntem cetățenii sau membrii acestei Împărății.

O nestemată pentru rugăciunea inimii

Rândurile de mai jos cuprind textul unei epistole a Sfântului Ioan Iacob de la Neamț Hozevitul. Această frumoasă lecție de noblețe duhovnicească a fost adresată unui părinte din Sfântul Munte Athos, monahul Clement, care, după cum putem înțelege din primele rânduri ale scrisorii, ceruse Sfântului Ioan sfaturi duhovnicești. Scrisoarea este datată cu anul 1957, deci cu doar trei ani mai înainte de fericita plecare la Domnul a Cuviosului, pe când acesta se afla la Schitul Sfânta Ana din pustia Hozevei, acolo unde și-a petrecut ultimii șapte ani din viață.
            Textul scrisorii (în limba greacă) a fost citit în cadrul unui reportaj realizat de către domnul Lykourgos Markoudis de la postul de radio Piraiki Ekklisia din Grecia, reportaj realizat cu ocazia canonizării Sfântului Ioan de către Patriarhia Ierusalimului la 31 ianuarie 2016. 


            Cuvioase părinte și iubite frate al meu întru Hristos, bucură-te întru Domnul! Am primit scrisoarea frăției tale, dar starea mea nu mi-a îngăduit să-ți răspund. Nici nu am avut nădejde că voi mai trăi până la iarnă. Acum te rog să mă ierți pentru că, împreună cu boala mea, a lucrat mult și nepăsarea. Slavă Domnului care a călăuzit pașii tăi în acel loc de mântuire, în corabia Maicii Domnului. M-am bucurat că ți-ai amintit de mine, pentru că scrisoarea unui prieten în duh și adevăr o consider ca pe o cercetare a lui Dumnezeu. Mă mir totuși de un lucru: Din înălțimea munților duhovnicești ai coborât atât de jos, până la sărăcia mea, ca să găsești sporire. Sărac și sărman sunt eu, frate. Fără rod am petrecut toată viața mea și acum, la liniște, ticălosul de mine nu mă potrivesc nicidecum cu rânduiala pustiei. Totuși, pentru osteneala ta și pentru dorirea pe care o ai, o să îți scriu cele pe care le spun mereu și către mine însumi.
            De crezi că mai ai încă ceva sau că poți ceva sau că ai găsit ceva, altceva decât pe Hristos, și pe Acesta răstignit, atunci să nu încerci să găsești acel mărgăritar de care vorbești în scrisoarea ta. Vinde mai întâi tot ce ai, jertfește tot de poți și șterge tot ce ai găsit, afară de sfânta noastră Credință, și cumpără ogorul care are înăuntrul  lui comoara. Ogorul, fratele meu, este inima de prunc, nerăutatea și simplitatea Domnului. Îngrădește-l bine și apoi sapă acolo necontenit cu sabia Duhului. Dacă pământul e tare, să-l uzi mereu cu apa lacrimilor și a sudorilor, până ce se înmoaie, și atunci se va arăta comoara: Rugăciunea inimii. Ai grijă să nu o scoți afară, deoarece va dispărea numaidecât. Doar mintea să se desfete, să strălucească, să se înalțe tainic acolo unde vrea sufletul tău. Detalii nu-ți scriu, căci îi ai pe Sfântul Nichifor, Sfântul Calist, Sfântul Nicodim și ceilalți Părinți niptici care îți vorbesc mai limpede din experiența lor. Nu sunt în măsură să îți scriu cele ce nu încep în cărți întregi. Între timp, să îndulcești fierea feluritelor necazuri cu Psaltirea și Viețile Sfinților. Fugi desăvârșit de discuții și întâlniri. Liniștea cea după Dumnezeu o să te învețe cum trebuie să o folosești, numai să nu o lași. Suferința și chinul trupului o să îți aducă foarte mult folos pe acest drum. Este singurul frâu care ne ține. Bucură-te, frate, în suferințe și în neputința trupească, slăvind pururea pe Domnul al Cărui sfânt har în neputința noastră se arată mai mult. Acedia ne însoțește tot timpul în singurătate, dar când vede că noi ne pregătim mormântul, se întoarce și fuge. Când, uneori, mâinile sufletului ne sunt prea încărcate și nu pot răbda sabia, ia atunci în ajutor salutarea Arhanghelului (Acatistul Buneivestiri), care e cea mai ușoară în astfel de situații și, fără îndoială, vei afla putere.
 

            Iartă-mă, frate, și ajută-mă cu sfânta ta rugăciune, pentru că sunt foarte neputincios sufletește și trupește. Harul Domnului să fie cu noi. Amin.
Cel mai mic și mai neputincios frate, Ioan Ieromonahul.
Sfânta Mănăstire Hozeva 1957


Traducere de Maria Rizeanu

Cine știe a trăi nu gustă din moarte



Un om care suferise mult, dar era neobișnuit de plăcut și fericit. ”Pacea care depășește orice minte” era trăsătura lui definitorie, vizibilă cu ochiul liber.
Pe când era copil, în ultimele clase primare, dinaintea ochilor lui, partizanii i-au luat mama și sora și la scurt timp s-au auzit împușcături. Nu le-a mai văzut, dar nu a uitat niciodată nici imaginea despărțirii, nici expresia chipurilor lor, nici faptele de până atunci ale vieții lor comune. Pricina – ura tatălui lor, care și el a dispărut. Acela le denunțase. Sufletul lui de copil era o rană deschisă.
L-au dus la un orfelinat. Acolo a învățat meseria de lustragiu. Cu totul întâmplător, întâlnește un ofițer în rezervă al armatei elene care a venit la el să își vopsească pantofii, undeva, pe un drum din Tesalonic. Se iau în vorbă și devin prieteni. Acesta îi vorbește despre dragoste, pe care i-o și arată în fapt. Îi dă speranță și mângâiere. Îl călăuzește spre Biserică și îi deschide orizonturile duhovnicești. Tânărul se face monah la o cunoscută și binecuvântată mănăstire cu frați aleși. Devine slujitor al tuturor, ultimul dintre ultimi, de bunăvoie. Se bucura și se desfăta de slăvirea fraților săi ca de propria lui slăvire. Se bucura cu adevărat de harismele și reușitelor tuturor celorlalți. Își găsise locul, își descoperise sinele, Îl întâlnise pe Dumnezeu. Noul său nume era Chiril.
Sunt cel mai fericit om din lume, obișnuia să spună, îndatorat lui Dumnezeu până peste cap.
Gura lui slavoslovea necontenit pe Dumnezeu. Avea și o voce prea dulce și o memorie foarte bună. Cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mănăstirea devenise universitatea lui. Cânta la strană din preaplinul inimii, nu atât din corzile vocale și din buze. Te bucurai să îl vezi și să îl asculți. Prețuise chipul lui Dumnezeu în el așa cum puțini au făcut-o, și strălucea de harismele asemănării cu Dumnezeu în chip vădit și tainic. Înțelegeai că părintele Chiril era mult mai mult decât arăta. Era ca un copil de 60 de ani… Un înger cu acoperământ materialnic.
Subiectul lui preferat de discuție era Împărăția lui Dumnezeu și dorința lui vădită de a termina cu nedesăvârșirea acestei vieți și de a trăi în plinătatea celeilalte. Părtășia la fericirea veșnică, vederea fără sfârșit a slavei lui Dumnezeu, trăirea lumii dumnezeieștilor făgăduințe, ziua a opta cea neînserată, auzirea ”cuvintelor de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12:4), comuniunea îngerilor, descoperirea harului Sfinților, arătarea tainei Născătoarei de Dumnezeu, biruirea celor stricăcioase și vremelnice, toate acestea alcătuiau singura lui desfătare. Orice spunea, încă și cele cu privire la inevitabilele treburi cotidiene, era ”plăcut, dres cu sare” (Col. 4:6). Părintele Chiril respira viață, nu moarte.
Toți în obște îl adorau cu uimire nemărturisită. El tânjea cu mare dor să plece din această lume, deși nu spunea acest lucru cu ușurință. Se simțea ”străin și călător pe acest pământ” (1 Petru 2:11). Avea dorul curat după Dumnezeu și după moartea care îl va uni deplin cu Dumnezeu. Relația lui cu moartea era una prietenoasă, în sensul că era foarte familiarizat cu ea. Inima nu îi era lipită de această lume, de aceea și aspectul lui exterior era peste măsură de simplu, purta o rasă veche, căpătată de la altul.
Venea când și când și mă vizita la metocul Înălțării Domnului unde slujeam, totdeauna aducându-mi binecuvântarea Starețului mănăstirii. Aducea și mici daruri, ca binecuvântări: struguri, migdale, pastéli, câte-o ciocolată și vreo cărticică. Nu venea niciodată cu mâna goală, totdeauna cu inima plină. Îndată ce primea binecuvântare, psalmodiá ceva potrivit cu momentul liturgic, iar apoi gura lui cea slavoslovitoare începea frumoasele povestiri din viețile Bătrânilor pe care îi cunoscuse, tâlcuiri ale pasajelor din psalmii pe care se întâmpla să îi studieze sau să îi asculte și îl impresionaseră, idei și comentarii patristice, referiri impresionante la vieți de sfinți, aprofundări ale înțelesurilor Scripturii. Și încheia cu subiectul său iubit – descrierea Împărăției lui Dumnezeu. Era un șuvoi de teologie izvorâtă din trăire. Toate acestea, cu mult dor și adâncă smerenie.
Starețul mănăstirii, părintele Leontie, a adormit întru Domnul cu totul pe neașteptate. A fost dus la Secția de Terapie Intensivă, înainte de a mai apuca cineva să îi fie alături, fără să își dea cineva seama de ce se petrece, nici măcar infirmierele. Nimeni nu își închipuia că va muri. Un om măreț, tainic. A luat cu el cât har i-a dat Dumnezeu și a lăsat în urmă, celor care îl cunoscuseră, amintirea unui sfânt necunoscut, dar foarte mare, simțirea unei sfinte atingeri a lumii celor nevăzute. Nimeni nu știa cum trăise, nici chiar părintele Chiril, care îl iubea peste măsură, iar chilia lui se afla chiar alături de cea a părintelui Leontie. Până azi rămâne necunoscut, taină nedescoperită. Totuși taină. Desăvârșită deșertare de sine, plinătate a harului!
La slujba de înmormântare, părintele Chiril, într-un colț, arăta zdrobit. Nu ridica privirea. Îl înțelegeam: rămânea din nou orfan. Din nou, pe neașteptate, lipsit de orice sprijin omenesc.
La sfârșit m-am apropiat de el, crezând că ar trebui să îi spun un cuvânt de mângâiere.
Te-am văzut, părinte Chirile, cu sufletul zdrobit în timpul priveghiului. Din nou orfan, acum mai mult decât prima oară.
Nu este tocmai așa, părinte. Acum am dobândit în cer mijlocitor de categoria întâi, un adevărat apărător.
Înțeleg însă și golul pe care îl simți, am continuat. Ce să facem? Ne va lipsi. Te priveam în timpul priveghiului, erai plin de gânduri.
Nu există gol. Gol aduce doar lipsa lui Dumnezeu, nu fireasca destinație duhovnicească a oamenilor. ”Patria cea dorită dăruiește mie, fă-mă din nou cetățean al raiului”, a rostit el psalmodiind ușor. Fie Împărăția lui Dumnezeu este patria cea dorită și rai, și prăznuim pentru cel care o moștenește, fie toate acestea sunt niște exagerări și cuvinte goale, și atunci suntem vrednici de plâns pentru drama noastră.
Nu poți să îți închipui, părințelul meu, cât de mult am râvnit azi să fi fost eu în locul părintelui Leontie. Mă gândesc la primirea pe care i-au pregătit-o cetele îngerești, la tainele cele ”față către față” de care acum se desfătează, iar sufletul meu prăznuiește pentru slava lui. Închipuie-te printre îngeri, printre slăviții cuvioși, printre sfințiții mucenici însângerați pentru Hristos, alături de Apostolul Pavel, cu Cinstitul Înainte-mergător, cu Marele Vasilie, cu Ioan Gură de Aur, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu vederea Mielului Celui înjunghiat. Dumnezeul meu! Iar noi aici bocim? zise.
Acum, că e proaspăt sosit în cer, l-am rugat de mii de ori să ne deschidă și nouă drumul. Cred că îl va asculta Dumnezeu. Cu siguranță are îndrăzneală la Dumnezeu.
Într-o săptămână, părintele Chiril face icter. Îl ducem la spital. Încep analizele: cancer avansat la ficat, fază galopantă. Fulger în vreme cu soare. Chirurgul, un prieten al nostru apropiat, decide să îl deschidă imediat. Este tot plin de cancer. Nu își crede ochilor, face două-trei extracții și îl închide.
– Îl pierdem pe părintele, îmi spune medicul. Situația e cât se poate de rea. Nici două luni nu mai apucă. Îi vom facem câteva chimioterapii, ca să spunem că am făcut și noi ceva, poate mai apucă și a treia lună.
Mănăstirea, tulburată. Nimănui nu-i vine a crede că Starețul Leontie a plecat, să îi adune pe părinți Sus în Cer. Să ia pe alții, ziceau, nu pe părintele Chiril. Acesta însă este înștiințat de boala lui și strălucește de bucurie.
Asemenea dar, nu mă așteptam! Mă înțelesesem cu părintele Leontie ca acela care va pleca primul dintre noi să îi facă invitație și celuilalt. Trebuie că a găsit îndrăzneală la Dumnezeu. De aceea a și făcut minunea. Ați văzut? ”Cereți și vi se va da”. Dacă vreți, puteți și voi să cereți!
Noi, îi zice părintele Gherontie, vom cere să nu pleci sfinția-ta. Și să vezi unde vor merge rugăciunile tale!
Eu acum am ”canceraș” la ficat, mă aflu deja pe pista de decolare, cu motoarele aprinse. Nu mă mai ține nimic.
Mă omoară! vorbea de unul singur părintele Gherontie. Nu poate nimeni să îl convingă să înceteze cu aceste rugăciuni ale lui! Nu se poate, avem nevoie de el aici, jos! Cu toții trebuie să facem rugăciune, ca să nu îl asculte Dumnezeu. Adică, Dumnezeu face ce vrea părintele Chiril? La urma urmei, Cerul e plin de Sfinți. Ce ne facem dacă de aici ne pleacă toți, unul după altul?
M-au sunat și pe mine să mă rog pentru Gheronda Chiril. Eu unul îmi găseam desfătarea în acești părinți. Ce duh minunat! Ce cuget liber! Ce stare înaltă!
M-am dus să-l vizitez la spital.
Părinte, te văd bine, îi zic.
Așteaptă puțin și voi fi și mai bine. Măcar de nu mi-ar face pagubă părintele Gherontie. S-a pus să mă țină aici, jos, și problema e că el știe să se roage și îndeobște îl aude Dumnezeu. A ridicat toată lumea la rugăciune. Cred însă că eu voi birui. Pe de altă parte însă, problema e că el face rugăciune pentru altul, câtă vreme eu fac pentru mine. Spunea părintele Trifon că rugăciunile pentru ceilalți sunt mai puternice. Dar cum să o scoată la capăt păcătosul de Chiril cu toți aceștia? Sunt mulți și virtuoși. Nu faci și tu vreo rugăciune să ne descâlcim puțin?
Te rog mult, când ceilalți vor fi pierdut jocul, aș dori să vii lângă mine să îmi citești tu rugăciunea de ieșire a sufletului. Data viitoare când vii, adu și Molitfelnicul, de probă. Eu închid ochii, pun mâinile cruciș pe piept și începem amândoi slujba priveghiului… ”Încă ne rugăm pentru odihna robului lui Dumnezeu Chiril monahul, păcătosul, și pentru iertarea păcatelor lui celor de voie și celor fără de voie”, spunea plin de bucurie și dispoziție slavoslovitoare.
Au trecut cele două luni, au trecut chiar patru ani încheiați. Părintele Chiril nu putea să creadă că a intrat în avion și s-a anulat zborul. Pentru toate era de vină mult iubitul părinte Gherontie. Până la urmă, pe acela l-a ascultat Dumnezeu, și pe cei care l-au sprijinit cu rugăciunile. Dar părintele Chiril nu se lăsa.
Poate că a câștigat în prima fază dragostea părintelui Gherontie, dar există și părintele Leontie, iar Leontie este chiar în cer. I-am cerut asta ca favoare, atunci când nimeni nu credea că va pleca de lângă noi. La un moment dat, îl va asculta și pe acesta Dumnezeu, spunea Chiril zâmbind.
Era Ajunul Crăciunului. A cerut să ne vedem. Sufletul lui zbura ca îngerii, buzele lui neîncetat slavosloveau, chipul îi strălucea, inima i se lărgise în revărsarea harului. Sănătatea îi părea în stare foarte bună.
Cred că ne apropiem de ceasul nostru, simt că numărătoarea inversă, oriunde ar fi, va începe. Iar plecarea, de data aceasta, va avea loc cu racheta. Dintr-o lovitură, și afară. Ca să nu mai apuce Părinții să îmi strice planul. De data aceasta biletul are și garanție. Avem și noi suflet, m-a încredințat el într-un chip încântător. Numai tu să nu îmi strici planul! Te vreau aliat! Ce folos să mai stăm în această lume, câtă vreme există cealaltă?
Îndată după praznic, părintele Chiril ceva a pățit. A amețit, a simțit dureri puternice, l-au dus la spital. Se părea că mersul sănătății lui îi deschidea drumul către dorirea sufletului. Era plin de metastaze. Veștile le-a aflat de la mult iubiții lui… inamici, care nemângâiați, îl vizitau, protestând la cele întâmplate. Cu un zâmbet prea dulce, a primit vestea. Și-a făcut semnul crucii și a scos un ”Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea adâncul inimii, ca și cum ar fi zărit pământul făgăduinței după 40 de ani de rătăcire în pustie, ca și cum s-ar fi ridicat din nou în picioare precum paraliticul de 38 de ani din Evanghelie.
Din acea clipă a încetat cu glumele și a început cea mai intensă pregătire. Își asigurase deja biletul și trebuia să se îngrijească cât mai bine de plecarea sa. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu. Dragostea lui pentru Dumnezeu și credința lui ajunseseră la o tensiune înaltă. Părintele Chiril mai avea puțină respirație pentru lumea aceasta și își pregătea răsuflarea adâncă pentru cealaltă, pentru cea adevărată și veșnică.
M-a înștiințat să iau Molitfelnicul și să merg să îmi împlinesc înțelegerea noastră, să îi citesc rugăciunea de ieșire a sufletului. Era miercuri, dacă îmi aduc bine aminte, 7 ianuarie. Am luat cu mine și o cruce de argint cu părticele din Cinstita Cruce, închinată Mănăstirii Simonos Petras de Mitropolitul Arsenie în anul 1692, după cum scria pe spate. În cei aproape zece ani de când slujeam la metocul Înălțării Domnului, adesea m-am închinat la ea, arareori dădea însă bună mireasmă, cu mult discernământ, mai ales în ziua Înălțării Cinstitei Cruci sau la închinarea Crucii.
Am luat-o cu mine ca binecuvântare, am scos-o din răcliță și am sărutat-o. Nu răspândea deloc bună mireasmă. Am pus-o într-un săculeț de catifea și am plecat la spital.
Pe la 10:30 dimineața eram lângă patul lui. Așteptam să vină și sora lui. Gheronda Chiril zicea că va pleca de ziua Cinstitului Înainte-mergător. Cerurile deschise, Înainte-mergătorul în cea mai înaltă cinstire, Sfânta Treime la Arătare, părintele Chiril întru toate pregătit – tot ceea ce trebuia pentru plecare!
Comunicarea cu lumea simțurilor i se rupsese. Era adâncit în rugăciune, dar arăta și o anume neliniște. Din când în când repeta: ”Amin, da, vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20). Am scos crucea din săculeț, ca să se închine. Erau de față directoarea spitalului, o soră infirmieră și doi părinți de la mănăstire. Și-a făcut semnul crucii. Ne-am închinat cu toții.
Cum îți e, părintele meu? Cum ești? Îți e greu? Putem face ceva pentru tine?
Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aștept doar pe Maria (sora lui) și îndată, apoi… lansarea. Deja sunt în estradă și a început numărătoarea inversă. Nu îmi pare rău de voi, pentru că nu ne despărțim. Pur și simplu, unul câte unul, mergem în ”casa Tatălui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…”, și glasul i s-a stins.
Când să citesc rugăciunea? Să dau binecuvântarea? am întrebat.
– Nu încă. În scurt timp îți voi spune.
A trecut puțină vreme de tăcere. Au mai venit doi părinți. Părintele Chiril părea că nu mai percepe nimic în jur. Unul, părintele Eustatie, s-a apropiat de urechea lui și i-a spus tare:
”Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Căci nu voi înceta vreodată să spun aceasta…”, iar celălalt, părintele Stavrianós, a completat:
–  ”pentru toate cele ce s-au făcut mie”.
Părintele Chiril deschide ochii și încet, abia auzit, îl corectează:
”Pentru toate câte se fac mie”. Are însemnătate acest amănunt.
Îmi face semn să mă apropii.
Fii atent la el, e foarte bun, îl iubesc mult, dar e omul părintelui Gherontie. Să nu ne strice treaba, chiar acum,în ultima clipă. Și zâmbește în neliniștea lui.
Erau încântătoare aceste unice schimburi de replici în sfințenia și simplitatea lor. Trăia veșnicia și îmbrățișa cotidianul. Vorbea perfect amândouă limbile. Ultimele lui clipe!
Se scufundă întru sine! În jurul lui tăcere. Ce să spui în acest ceas, lângă un asemenea om? Toți stăm cu teamă. Puțini oameni, mulți îngeri. Ora lumii create a ajuns la amiază, 12 fix. Veșnicia însă își reglează propriul ceas, un ceas fără indicatoare și fără numere. Fără timp! Fără sfârșit!
Părintele Chiril pare că nu mai comunică. Răsuflarea îi este grea. Respirația abia sesizabilă. Vederea feței, îngerească. De mai bine de jumătate de ceas nu a mai spus nimic. I-a rămas doar ultima suflare. Așa părea…
Nu tocmai. Face un semn. Ceva vrea să spună.
Își apropie palmele deschise una de alta.
Să citesc rugăciunea? întreb.
Face un semn aprobator.
Îmi pun epitrahilul și încep psalmii slujbei pentru muribund. Minunată, dar înfricoșătoare slujbă! Își mișcă încet buzele urmărind înțelesul cuvintelor și încearcă să-și facă semnul crucii la momentele potrivite. După ce am citit toate canoanele – îmi spusese să citesc tot – s-a liniștit. Am citit și rugăciunile și am făcut otpustul. I-am dat epitrahilul să îl sărute. Cu nemăsurată evlavie, în adâncirea lui, atinge cu buzele mâna mea. El a sărutat mâna preotului, iar eu am simțit că m-a atins un sfânt. M-am aplecat și l-am sărutat. O icoană vie! Un om ”nu din lumea aceasta”.
Își mișcă buzele, ca și cum ar vrea să se închine la ceva. Îl întreb dacă vrea Cinstita Cruce și dă aprobator din cap.
Scot din nou crucea din săculeț. O sărut mai întâi eu. Scoate minunată bună mireasmă, puternică. Nu scot nici un cuvânt. O ofer spre închinare sfântului lui Dumnezeu, își deschide ochii, face semnul crucii, o sărută, o lacrimă îi brăzdează obrazul și se scufundă pentru totdeauna în tăcere. În scurt timp își dă și ultima suflare și alunecă spre lumea fericitei veșnicii, spre pământul celor blânzi…
S-au închinat toți cei de față cu evlavie și ne-am făcut cu toții părași harului Crucii și din binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Mai înainte de aceasta nimeni dintre noi nu simțise vreo bună mireasmă. Acum toți, fără deosebire, simțim una intensă. Dumnezeu și-a arătat bună plăcerea. Omul s-a odihnit – în adevăratul înțeles al cuvântului.
”Drepții vor trăi în veac și pomenirea lor din neam în neam”.
Sursa: pemptousia.ro textul a fost publicat în numărul 133 al periodicului Orthódoxi Poreía, ianuarie-februarie 2012. 
Înaltpreasfinţitul Nicolae
Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
Notă biografică:
Mitropolitul Nicolae Hadzinikoláou s-a născut în 1954 în Grecia. A absolvit Facultatea de Fizică din Thessalonic, iar după satisfacerea serviciului militar a făcut masteratul şi doctoratul în fizică la Harvard, unde mai târziu a fost profesor. Iniţial a fost preocupat de invenţia unor aparate medicale, colaborând cu mai multe universităţi de medicină din lume, după care a fost cercetător la NASA. Tot în SUA a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Boston, iar la întoarcerea în Grecia a susţinut la Thessalonic teza de doctorat în Teologie. În 1989 este tuns în monahism şi hirotonit preot, slujind la metocul Mănăstirii Simonos Petras din Athena. În 2004 este ales şi hirotonit mitropolit în Biserica Autocefală a Greciei.
IPS Nicolae este director al „Centrului de Etică și Deontologie Biomedicală” din Atena și președintele Comisiei de Bioetică din Sinodul Bisericii Ortodoxe al Greciei.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...